Poveste de adormit remuşcările

Început

Povestea următoare mi-a venit în minte când, din cauza crizei (de bani) am cumpărat pentru câinele meu un tacâm de pui. De obicei îi cumpăr ficat sau pipote şi inimi. Organe impersonale. Le fierb cu legume şi îi fac o mâncare care ne face fericiţi pe amândoi. El e fericit de burtă plină, eu sunt fericită de fericirea lui. Armonie deplină. Vreme de poveste…

Cuprins

Am avut o pereche de bunici pe Dealul Mitropoliei în Bucureşti şi altă pereche în Bacău, pe artera principală. Probabil alor mei le părea rău că nu mă pot trimite ca pe alţi copii „la ţară” aşa că în vacanţa de vară poposeam regulat la nişte rude mai îndepărtate: nenea Marcel şi tanti Lenţa. „Poposeam” e un fel de-a spune. De fapt rămâneam acolo cu plăcere până mă umpleam de păduchi şi bunica mă aducea acasă forţat, cu două scopuri, unul concret, celălalt abstract: să mă dea cu benzină-n cap şi să nu fac neamul de ruşine. Păduchii îi colectam exclusiv din coteţul găinilor, unde mă băgam cu totul, după ouă. Altfel era curat, era zmeură şi era fântână. Sătenii erau oameni harnici şi blajini.

In curte la tanti Lenţa. Despre porc şi violenţa tv... în curând

M-aţi crezut? Rău aţi făcut! Antepenultima propoziţie e cel puţin o improvizaţie şi cel mult o minciună. Nu-mi amintesc cum erau sătenii, dar am zis şi eu din burtă ce-am învăţat la şcoală: că românii sunt oameni de omenie, harnici şi blajini. Dumneavoastră n-aţi învăţat la fel?
Ei bine, vreau să vă povestesc cum tăia blajina tanti Lenţa o găină. Pe o masă, în curte întindea bine gâtul găinii vii. Eventual cineva o ajuta cu elongaţia şi trăgea găina de cap. Cu un satâr impertinent şi dintr-o singură lovitură blajina tanti Lenţa reteza eficient capul. El rămânea pe masă. Ea nu.
Ea, găina încă vie, din reflexul durerii şi al spaimei şi cu complicitatea indulgentă a blajinei tanti, sărea şi agoniza minute bune, în permanentă mişcare. Priveliştea era nereală, iar găina – dacă mă-ntrebaţi pe mine – nerealistă. Capul era iremediabil pierdut şi faptul iremediabil consumat.

Ca să nu vă mint din nou, vă spun sincer că nu-mi amintesc ce gândeam despre asta când eram mică. Acum când sunt mare continuu să cred că tanti Lenţa era cu adevărat o femeie blajină. Ca să fiu şi mai sinceră recunosc că aveam o singură mirare: de ce era tanti Lenţa aşa indulgentă şi în loc să ţintuiască asumat găina pe masă, până la suflarea definitivă, o lăsa să zburde fără cap şi fără direcţie, verificând periodic gradul descrescător al agoniei până la cele câteva zvârcoliri finale şi căderea în praf.
Tocmai pentru că sunt mare am şi răspunsul: în indulgenţa lui tanti Lenţa erau de fapt, ancestrale, cinismul şi dispreţul celui mare şi puternic în faţa celui mic şi slab. Tanti Lenţa ştia că oricât de mare durerea şi oricât de grozavă frica, găina fără cap nu-i putea face nimic. Cel mult găina se lovea aiurea de piciorul ei, iar ea îi aplica un şut blajin, ca să n-o murdărească de sânge.

Şi încheiere

Din punga cu tacâmul de pui am scos pe rând: un cap cu o privire blajină şi o creastă haioasă. Un corp fără membre. Două picioare vânjoase cu unghii perfecte, intacte. Pe spatele fiecărui picior, o pată neagră. Ştiu de la televizor că e semnul puilor crescuţi industrial, care stau cu picioarele în propriile dejecţii care, acide fiind, le ard pielea.
M-am gândit că dacă e creşterea industrială şi moartea o fi fost la fel. Nu s-a tăvălit în praf, nu l-a durut mult şi până să-l paralizeze frica, l-a paralizat moartea.
Ce uşurare, m-am gândit în timp ce puneam carnea în oală.
Nu m-a ţinut mult. Până a fiert carnea m-am mai gândit că tanti Lenţa, o femeie blajină, deşi omora găina cu cinism şi dispreţ ancestrale avea măcar – neplăcute şi condamnabile – nişte sentimente, o atitudine. Puiul meu cu privirea blajină fusese omorât cu indiferenţă industrială.
Ultima întrebare, mai sinceră decât toate: de la cinism şi dispreţ la indiferenţă e un progres sau un regres?
Pe când închideam aragazul mă gândeam că de câteva luni simt că am zilele numărate până la a mă alătura prietenilor mei vegetarieni. Deocamdată ne dispreţuim reciproc. Deocamdată eu rezist cu cinism.

Anca Georgescu

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia