Tovarăşul Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, în vizită de lucru pe platforma CUG, septembrie 1978
Andrei Ujică nu mai trebuie să-şi probeze clasa în cultura română. Fie şi numai versurile produse în tandem cu Şerban Foarţă pentru Phoenix îi asigură un loc de cinste în branşă.
După 1990 a revenit în România cu experimente video, dar şi cu nişte pilduitoare „Videograme dintr-o revoluţie” (1992), realizate cu o clasă peste încropelile dogmatice de la noi.
„Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” (2010) este o reuşită a genului documentar românesc din ultimii 20 de ani. Titlul e bine ales, chiar dacă nu şi adevărat. Ca în puzzle-ul din „Cetăţeanul Kane”, portretul fostului şef al statului se recompune din cioburile fragmentelor de peliculă extrase din arhive. Rămâne valabilă concluzia de la „Kane”: nu poţi ajunge să cunoşti deplin cine a fost un om, nici chiar apelând la criteriile şi sursele cele mai „obiective”.
„Autobiografia” e doar pe jumătate: porneşte de la momentul 1965, moartea lui Gheorghiu Dej. Comentariul lipseşte, ceea ce e foarte bine. Fiecare, în mod democratic, vede imaginile şi-şi trage propriile concluzii. Într-un peisaj audiovizual unde predomină pumnul în gură şi poliţia gândirii, pentru tot ce e ante ’89, era mai mult decât necesară o abordare de secol XXI. Asta nu înseamnă că documentarul se vrea o „felie dă veaţă”. Pista audio are unele intervenţii de studio, pe unele secvenţe altfel mute s-a recreat o ambianţă sonoră, pe alocuri imaginile sunt prelucrate, granulate, gris-ate. Ceea ce nu reduce valoarea demersului, pentru că doar profanii nu ştiu că un documentar presupune tot atâta regie ca şi un film de ficţiune.
„Autobiografia” te pune pe gânduri. Ea spulberă imaginea imbecilă care se doreşte impusă în opinia publică: aceea a unui ev comunist integral cenuşiu, cu o populaţie încovoiată sub oprimare şi mohorâtă. Imaginile anilor ’60, chiar pe peliculă alb negru, aduc mărturia unei Românii extrem de colorate şi vibrante, încă o dovadă că nu există cenuşiu integral, după cum nu există doar alb şi negru.
Priveşti imaginile cu Ceauşescu alături de Nixon, de Carter sau de Regina Marii Britanii şi-ţi vine în minte adagiul despre puterea absolută care corupe în mod absolut. Ceauşescu a început ca un Gorbaciov şi a sfârşit ca un Stalin ratat. Între aceste paranteze ale existenţei sale stau şi momentele astrale din episodul Cehoslovacia 1968 şi gângăvelile stângace din perioada de totală decrepitudine, grandomania frustă a începuturilor, degringolada sfârşitului.
În operele de ficţiune de după 1989 personajul Ceauşescu e o caricatură bâlbâită şi ridicolă. Nimic mai departe de adevăr. Un prost nu poate supravieţui la vârful piramidei puterii comuniste un sfert de veac. Nici măcar o zi. Unul din intelectualii camarilei, Dumitru Popescu, îl caracteriza pe fostul său patron drept un maestru al intimidării. Există imagini de arhivă (neincluse în filmul lui Ujică) în care Ceauşescu îngheaţă o sală plină prin doar câteva fraze (şi nu se bâlbâia, vorbea liber). Nu puţini demnitari au făcut infarct, ba au şi murit în urma unor întrevederi cu „Tovarăşu”. Adăugaţi la aceasta mimica de animal hăituit, ochii jucând nebuneşte (pe care „Autobiografia” îi surprinde foarte bine) şi ni se desenează un personaj de complexitatea lui Hamlet, orice altceva decât o caricatură aplatizată.
Cândva, l-am întrebat pe marele cântăreţ Nicolae Piţiş, din Lăpuşul Românesc, ce crede despre Ceauşescu. Ştiam deja răspunsul: într-un sat de câteva mii de locuitori, bardul fusese unul din cei şapte care nu intrase în cooperativizarea condusă de fostul cel mai iubit. Pământul tot l-a pierdut, a trebuit să trăiască haiduceşte, la periferia societăţii. După câteva clipe de gândire, mi-a răspuns: „Ceauşescu ne-o fost dat pentru răutatea noastră, pentru ne-timbrul nostru”. Prin netimbru, cântăreţul dedat cu melismele şi ornamentaţiile vocale voia să spună falsitatea noastră.
Filmul lui Andrei Ujică merită văzut şi din acest punct de vedere: ne ajută să-l privim pe Ceauşescu în faţă. Şi pe noi în oglindă.
