Scheletul din baie

Am în baie un schelet. De ce nu-l ţii în dulap, ca toată lumea? m-aţi putea întreba. V-aş putea răspunde cu două, trei metafore şi chiar o alocuţiune despre cît preţuiesc eu ordinea pe rafturi şi igiena lenjeriei intime.
Dar mai bine v-o spun pe-aia dreaptă: ţin scheletul în baie pentru că-mi permit. Am o baie mare cît o garsonieră confort II. E gresiată şi faianţată corespunzător. În baie am, după cum urmează: cada (strălucitoare), maşina de spălat (o lustruiesc cu detergent de geamuri), coşul de rufe (din nuiele şi cu broderie englezească), un scaun elegant şi o măsuţă de toaletă (le aspir periodic de pudră şi păr) şi o sobă veche şi urîtă pe care am acoperit-o cu o rochie vintage. Seamănă cu o madonă paralizată, dar e de efect şi care cum vine mă întreabă ce drăcie-i aia. Oameni fără fantezie!
Cu toate aceste obiecte poziţionate ergonomic – şi nici n-am mai pomenit de rafturi – tot rămîne loc cît să-ntorci o tricicletă. Şi aşa m-am gîndit că la nevoie pot să folosesc baia asta princiară pe post de salon de internare pentru cîini răniţi. Ştiu din experienţa de fostă activistă că atunci cînd te ocupi de animale comunitare poţi să ignori multe lucruri. Poţi să ignori medicii veterinari cu care lucrezi şi care cîştigă de pe urma ta puţin pe termen scurt şi o avere pe termen lung şi care fac de tine un mişto teribil, găsind pentru ceea ce faci explicaţii psihologice profund elaborate: unde ţi-e bărbatul, de ce n-ai copii şi păcat că te băteau părinţii cînd erai mică.
Poţi să ignori faptul că la Spitalul clinic de urgenţă al Facultăţii de medicină veterinară nu au ce căuta cîinii de pe stradă care au urgenţe. Poţi să ignori administratorii de bloc cu perdele subţiri. Pe poliţiştii proximi care nu ştiu că există o lege pentru animale şi care, cînd le spui asta se uită la tine-n dungă. Mă rog, şi cînd află află degeaba pentru că legea nu are norme de aplicare, deci tot un drac. Poţi să-i ignori pe proprietarii apartamentelor în care stai, cînd te roagă să fie prima dată cînd plăteşti chiria mărită şi ultima dată cînd mai aduci javre. Pe aceiaşi proprietari poţi să-i ignori cînd îţi spun că
n-au unde să ducă leopardul de porţelan înalt de un metru, dar poţi să-l pui în baie, să nu-l arunci, că e de la mama lor. Poţi să ignori multe, dar nu poţi să-ţi ignori la nesfîrşit laşitatea, mediocritatea şi ipocrizia de care te acuzi atunci cînd îţi fereşti privirea de un cîine rănit pentru că ştii că şi după ce se face bine nu ai ce să faci cu el, deci mai bine te faci că nu există.

Aşadar, dacă aşa a devenit cazu’ de chirie cu baie princiară şi fără leoparzi, dacă n-am bărbat, n-am copii şi m-au mai şi bătut ai mei cînd eram mică, am zis că mă-ncadrez. Atunci să fac foster care.
Am avut cîini şi în alte băi, dar în asta de prinţesă au mai fost doar Mugur şi Muşeţel. Despre Mugur n-o să vă spun niciodată, e secretul meu, iar despre Muşeţel vă spun altădată. Acum să vă spun despre schelet.

Cînd a venit la mine scheletul era încovoiat. Avea burta încovoiată, unghiile mari şi încovoiate, coada rigidă şi încovoiată sub burtă, urechi transparente, răni mici la fiecare încheietură a picioarelor încovoiate şi mai ales, scheletul avea ochii încovoiaţi. Ştiu că măcar despre ochi aş fi putut să vă servesc cu o metaforă bine ticluită, ca să plîngeţi de mila lui, dar concreteţea concretului e asta: scheletul avea ochii încovoiaţi. Mari de tot, oblici, holbaţi şi cu atîta frică în ei şi cu atîta nimic în ei, că păreau încovoiaţi. Cine ştie, poate tocmai v-am servit cu o metaforă, dar în capul meu e o încovoială de nedescris. Altceva în afară de o urmă de lanţ scheletul nu avea. Nu tu o fractură deschisă, o amputare, o rîie, o jigodie, o otrăveală, nimic. Treabă uşoară, m-am gîndit, nu e de nivelul meu.

Despre ce a făcut scheletul nu am multe lucruri de povestit. Nu a făcut nimic spectaculos, nimic drăgălaş, nimic incredibil. A mîncat (puţin), a băut lapte bătut (mai mult) şi a dormit (mult de tot). Şi cînd n-a făcut nimic din toate astea s-a uitat la mine cu ochii încovoiaţi. Nici eu n-am făcut mare lucru. Am strîns caca şi am spălat gresia. Asta a durat cam zece minute în total pe zi şi a costat o sticlă de clor din cel mai ieftin, un leu nouăzeci. Am umplut vasul cu mîncare, am clătit şi umplut vasul cu apă. În total, cinci minute pe zi. Şi cu restul de zece, cincisprezece în total absolut. În rest am venit, am plecat, am dormit, am citit, am lucrat, am fost la teatru, am fost la nişte prieteni, au venit nişte prieteni. Aşa au trecut trei zile.

E noaptea de miercuri spre joi. Am început să scriu la 21.30, cînd la TVR Cultural a început emisiunea „Clasa de film”. M-am uitat, mă interesează, e domeniul meu de lucru şi de studiu.
Acum e 01.23. La Antena 3 e o emisiune cu Victor Alistar. Bărbat frumos, deştept, articulat, performant, educat. L-aş asculta dacă Dana Grecu nu l-ar întrerupe. Dar îl întrerupe des şi atunci o urmăresc pe Dala. Dala Migdala se duce la coşul meu cu reviste, se uită puţin în el, pleacă. Se uită pe masă, încearcă să apuce un şerveţel, îi spun „Nu-i voie, scumpă!”, pleacă de lîngă masă şi vine la mine. Eu îi bag în gură creionul cu care scriu. Vă scriu. Îi ciocănesc dinţii în joacă. Apucă creionul şi îl molfăie puţin, fin de tot, în timp ce se uită la mine cu ochii de migdală ca să vadă dacă-i mai spun „Nu-i voie, scumpă!”. Nu-i spun. Pe creion scrie Arte France. Dacă aş vorbi de-adevăratelea cu cîinii i-aş spune că am creionul ăsta de cînd am fost la o şcoală de film. I-aş spune că am făcut multe şcoli, cursuri, workshop-uri. La unele am primit creioane gratis, la altele n-am primit nimic.
Dar pentru că numai cu oamenii vorbesc de-adevăratelea, o să vă spun dvs. ce n-am învăţat la nici un curs, nici cînd am primit creioane de protocol. O să vă spun cum îţi dai seama cînd un schelet devine o migdală.

Nu am o poză nici cu scheletul, nici cu Dala Migdala. Priviţi o fotografie cu Ada, alt schelet, la puţin timp după ce a devenit o Adă.

Un schelet devine o migdală cînd se ţine pe picioare singur, se întinde şi se uită la picioarele lui din spate, ca şi cum n-ar fi ştiut că le are. Cînd te urmăreşte sprinţar din baia princiară în closetul minuscul, pînă în bucătărie şi înapoi în cameră. Cînd, lămurindu-se că nu pleci, se aşază lîngă patul tău, oftează, se uită la tine cum te uiţi la televizor şi cînd uită să se mai uite la tine închide ochii şi visează cu gemete mici.

Scheletul devine Dala Migdala cînd îi chiorăie maţele tare, tu te apropii, el îndoaie genunchii, se cambrează, apleacă capul, ridică ochii, aşteaptă să fie lovit, tu te uiţi la el şi întinzi mîna după mop. Cît îţi urmăreşte mîna,  scheletul încă se uită ca un schelet. Pe cînd apuci mopul, te întorci cu spatele şi îi spui că are în burtă un brotac… e deja migdală.

Mai există o posibilitate, ultima pe care v-o scriu cu creionul de protocol. Un schelet devine o migdală cînd îi tai unghiile încovoiate. Scheletul îşi bagă capul scheletic sub gîtul tău şi stă aşa şi tu îi tai unghiile puţin cîte puţin pentru că nu ştii cît e unghie şi unde începe carnea şi la un anume cîte puţin din ăsta, icneşte scurt şi atunci ştii că ai ajuns la carne. Cînd un cîine îţi spune că s-a tăiat destul din unghiile lui, atunci el devine o migdală.

Sîmbătă vin la mine nişte prieteni de la Satu Mare, cei mai iubiţi. Sper să nu vină cu cîinele lor -care e fiul cîinelui meu- ca să nu fie iar scandal sîngeros între tekeli.Vreau să fie linişte. Vreau să le-o arăt pe Dala şi să spună ei dacă seamănă mai degrabă cu un schelet sau mai degrabă cu o migdală.

Anca Georgescu

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia