„Casa mea e-un cântec cu acorduri ample”. „Strada Speranţei, la parter.”
De fapt locuiesc la demisol, dar trebuia să-ncep cumva şi despre demisol nu ştiu să se fi scris vreun cântec. E normal. Vocabula e aspră, iar conceptul e intrinsec dubios. Nu cunosc nici o femeie respectabilă care să vibreze romantic dacă-i cânţi „Te aştept la demisol”.
Nici despre capătul străzii nu cred să se fi scris. Se scrie – degeaba – despre capătul tunelului, se vorbeşte – retoric – despre capătul funiei şi se cântă – metaforic – despre capătul drumului. Nimic despre capătul concret al vreunei străzi. Voi umple această lipsă.
La capătul străzii mele sunt patru bănci pentru pensionari şi un loc de joacă pentru copii. Dacă reuşeşti să străbaţi cu privirea şi imaginaţia printre maşinile parcate, scuarul e drăguţ. Din cauza atâtor maşini, nu pot mai mult decât „drăguţ”. Pensionarii sunt contemplativi sau vorbăreţi, după caz şi probabil după pensie. Copiii vizibil bucuroşi şi activi.
Pe vremea mea – am treizeci şi trei de ani – băieţii se numeau Dan, Bogdan, Cristi şi Marius. Pe Dan îl iubeai în secret, de la Bogdan copiai temele, Marius era un fraier, iar Cristi era un anonim. Fetele se chemau Alina, Cristina, Mihaela şi Nicoleta. Raluca era deja preţios, iar Teodora trebuia să fie de viţă nobilă.
La capătul străzii mele pe copii îi cheamă altfel. Băieţii se numesc Luca, Toma şi Matei, ceea ce în principiu îmi place. Doar câteodată simt că prea îmi suflă evangheliştii în ceafă, dar suportabil. Cu fetele însă, situaţia mă depăşeşte. Le cheamă Roberta, Alysa, Carla şi Cezara.
Pe seama acestei incompatibilităţi de generaţie pun şi tot conflictul nostru. Copiii despre care vă vorbesc nu au voie să pună mâna pe câinele meu. Asta n-am hotărât eu, ci ei. Câinele meu e mic şi atât de blând că un fost prieten l-a făcut „idiot”. (Şi eu l-am făcut pe prieten „fost”, deci cu asta m-am liniştit). Foarte agitată am devenit când am început să aflu de la tutorii bipezilor cu nume ciudate că Hor al meu muşcă, te papă, are microbi, nu-i place, nu-i voie, lasă-l în pace, mami, că te linge şi are păr.
Eu chiar mă bucur că are păr şi în plus am depăşit vârsta şi candoarea care îmi permiteau să intru în dezbateri reale pe temele enumerate. În prezent, la orice observaţie sau invectivă adresată mie sau câinelui meu mă transform pe loc – ca-n poveştile pentru copii – într-o mahalagioaică a-ntâia.
„Vino cu mine în mahala, să uiţi necazul şi-apoi om bea…” Vedeţi, şi despre mahala s-a scris.

Hor, câinele cu păr şi care-i papă pe copii, păpa-i-ar părinţii lor lăbuţele cu care păşeşte. Am fost prea dură?
Ca să evit deci mahalaua, străbat… cartierul până ajung pe malul Someşului. Mai demult aici a murit Nuca, al doilea câine al meu. Din cauza asta câţiva ani n-am mai călcat pe-acolo. Când în sfârşit am revenit, peisajul era schimbat, numai bun de omorât orice speranţă de mai bine, că tot vorbeam de capătul tunelului. Cum bine ştiţi, înainte de nu mai ştiu care alegeri malul Someşului a fost reamenajat, cu costuri enorme şi copaci tăiaţi. În locul lor, betoane prost puse, urâte şi împiedicăcioase, balustrade ori ruginite, ori furate şi o alee pentru biciclişti. Mă rog, atâta putem şi de-aia probabil pentru noi capătul tunelului e la capătul lumii. Nu-i bai. Măcar este un loc de plimbat câinii, mi-am zis, când am văzut plăcuţa de la distanţă. Asta nu era înainte. Un pic de evoluţie tot am putut.
Şi aşa m-am liniştit, m-am simţit respectată cu tot cu câinele meu şi ne plimbam agale şi eram fericiţi. Ba chiar zâmbeam cu căldură bicicliştilor care ne zâmbeau şi ei în timp ce ne claxonau. Asta pentru că locul de plimbat câinii şi locul de plimbat cu bicicleta sunt… în acelaşi loc, dar nu asta vroiam să spun.
Vroiam să spun că biped şi patruped împreună, evitând elegant triciclezii ne-am apropiat vai, inexorabil de plăcuţa cu pricina şi atunci am văzut mai bine – v-am spus că am o vârstă şi nu mai bat cu privirea ca în studenţie – ce scria pe ea: Loc de plinbat câinii.
O să ziceţi că m-alint, dar trebuie din nou şi la distanţă mică să-mi aduc iar vârsta în discuţie, asta e. Tot pe bază de vârstă am şi nişte idiosincrazii cu care nu mă mai pot lupta şi nici nu mai vreau: nu pot să-mi plimb câinele unde zice că pot să-l plinb, aşa cum nu pot să dau bani unde scrie caserie.
„Priveam pe mal în jos/ Cum valurile albastre, se legănau duios.” Deci şi despre mal s-a scris, sper că e clar.
Mi s-a părut totuşi că exagerez şi că mă obosesc pe mine şi pe toţi cu atâtea pretenţii şi aşa am hotărât să părăsim malul Someşului şi să ne plimbăm pur şi simplu pe trotuare, pe străzile din cartierul meu, despre care oricum cred că e cel mai frumos din Cluj.
Acuma o să ziceţi că am nervii slabi şi veţi fi având dreptate, dar nu pot să mă fac că plouă; pe trotuarele acestea din acest cel mai frumos cartier al Clujului plouă cu flegme. Câinele meu nu consideră că e un aspect de luat în seamă, dar şi eu îi ignor părerea pentru că eu sunt cea care îl spală pe labe în fiecare seară, încercând să omor greaţa cu raţiunea, deci gândindu-mă că scuipatul e doar apă şi încă nişte chestii. Nu vreau să detaliez chestiile, deşi ştiu sigur că hepatita şi alte grozăvii mângâie labele câinelui meu în fiecare zi, oripeunde-am merge.
Până la urmă raţiunea învinge. Totuşi, spălându-i labele câinelui meu supraplimbat, greaţa mă face să găsesc un nod în următoarea papură: o prietenă care mă ceartă mereu şi mi-a explicat repetat că noi, cei care nu strângem pardon rahatul câinilor noştri îi înrăim pe oamenii cărora nu le plac câinii şi chiar le oferim argumente în plus să-i deteste. De obicei nu-i zic prietenei nimic, ea e oricum un om mai bun decât mine şi o activistă care ştie ce spune.
Dar cred că – bazându-mă pe raţiune – tocmai am găsit răspunsul cu care o să-i închid gura, mai ales că-i doctoriţă. Prima zi în care voi aduna în punguţă pardon rahatul câinelui meu deparazitat regulat va fi exact ziua în care, plimbându-mă alături de el, voi putea privi cu mândrie în sus, fără teama că în jos e umilinţa flegmei şi blestemul hepatitei.
O să-i spun prietenei mele că o să strâng pardon rahatul câinelui meu când el n-o să mai calce în scuzaţi flegmele dumneavoastră. Sunt curioasă să văd dacă mă combate. Ştiu şi cântece de război.
7 comentarii
n-am citit încă, dar să nu uit, nu ar merge mai bine anca lui noe? sau am mai zis asta o data?
Dacă aş zice „Anca lui Noe” mi s-ar părea că prea e despre mine, prea ar deveni evident că sunt o egocentrică şi o vedetă. Doresc să ascund aceste defecte grave de caracter şi să mă descriu ca modestă şi smerită. În plus, pe Arcă încap şi oameni şi animale şi din păcate, maximal egocentrici cum suntem, când e vorba (şi scrisul) despre animale, tot despre oameni e. Apoi Zoe e o revoluţionară şi o limbută. Aşadar încerc o mică revoluţie, că de pace m-am săturat.
Numele mi-a fost făcut cadou de indescriptibilul prieten Dan Curean, căruia i se datorează şi nou descoperita mea poftă de scris. Numai bine, să nu scuipi pe stradă! Dacă te prind, îţi trag o revoluţie… Câinelui tău, pupat pe gură!
Eu cred ca au bunavointa dar nu pot asa brusc si dintr-odata sa se schimbe, cum sa nu mai scuipe in jurul lor…, mai ales pe strada? e probabil tot o forma de revolutie!? Ma gandesc,ca pentru inceput ar putea totusi sa mai improaste suculento-vascozitatile produse, (poate fara voia lor, de vina o fi doar adevarata masculinitate sau alcoolul proverbial? ) doar cu o conditie, sa si regurgiteze, coerent, inaintea gestului de mare importanta nationala ,– pardon flegma–! apoi, cand vor constata ca e prea complicat acest execitiu de identitate (pai in puii mei,noi suntem romani!), probabil vor renunta la dulcea flegmareala, efortul fiind prea mare!!…In rest, iti doresc doar plimbari fara stres cu minunatul Hor-al tau, pe malurile pitorescului si batranului Somes.
de departe (si de aproape) esti cea mai talentata de pe aici. ar trebui sa scrii mai des. in alte tari (cliseu, stiu) sunt spatii de 2 x 2 m amenajate pentru, pardon, rahatelele cainilor. si nu trebuie curatat. curata cei care se ocupa de curatenia stradala. in mijlocul acestor spatii – un mic stalp de lemn. foarte util si el 😉
Anca, in incercarea ta instinctuala de a musca din bipezii mediului inconjurator mai rau dacat ar putea-o face vreodata Hor, calci in picioare (de data asta la figurat), un produs care ar merita sa se bucure de o mai mare pretuire/consideratie.
Accept ideea ca l-ai trecut prea usor cu vederea pe ilustrul Pavlov, cel pentru care saliva (e drept, „de companie”, nu flegma proprie) a reprezentat echivalentul marului lui Newton. Poate si din cauza ca strada Pavlov nu e in Grigo, deci nu „plinbi” cainii sau ursii pe ea, decat daca ai nevoie de vreun vaccin la Dr.S (nu dam nume).
Insa nu pot sa-mi desenez pe creier schema dupa care iei biata flegma de pe jos si o pui la zid cu atata usurinta, mai ales ca si ea e o mica parte dintr-o minune mai mare (sau eroare imensa!), Cereasca!…
Hai sa facem impreuna un exercitiu de imaginatie, un pic cam (sub)urban, dar asta nu depinde numai de noi! Sa spunem ca, animata de ganduri bune, pozitive, fara sa te gandesti la propria persoana, ba nici macar la propria specie, te prezinti la pompoasele si stupidele sedii ale Primariei sau Directiei Sanitare Veterinare, pentru a obtine „ceva…, acolo…”, cat de putin, pentru bietele animalute… Acum, sa nu ma minti si sa nu te minti! De cate ori ai plecat de acolo fericita, multumita, incantata, plina de optimism si primavara in suflet? Sau, mai neaos gandit, de cate ori ai simtit impulsul de a palmui, zgaria, musca, lovi, strangula „persoane” (fara nicio tenta sexuala, bineinteles! :))? Ei bine, sunt sigur ca te-ai abtinut si ti-ai purtat cu tine greata, cel putin pana la iesirea din respectiva institutie. Aici intervine rolul maret al scuipatului de flegma, fara niciun pardon! Stii bine ca cei din fata ta n-au facut altceva decat sa te abureasca din vorbe apostizate, dumatizate sau pivarizate, cu un ochi spre usa pe care te doreau uschita cat mai repede si cu celalalt spre ceasul de firma. Nu crezi ca meritau mai degraba un tratament identic cu cel suferit de trotuare, decat incredere si voturi? Un scuipat in fata – ca, tehnic, n-ai cum sa nimeresti strict intre ochi – era prea grosolan? Imagineaza-ti scarbosul gest (pe care, de altfel, mamicilecarenulasacopiisaatingaanimale l-ar repudia cu oroare) pus in practica numai in imaginatia ta, nu si in realitate. Nu-i asa ca ti-ar face ziua mai placuta? In definitiv, ce mare scofala, sa flegmezi niste rahati?…
PS – Draga Anca, dupa ce am stat destul printre rahati, mi-am dat seama ca am prins si eu miros. Stii bine ca am preferat sa ies la aer curat, in timp ce „ei” au preferat sa ramana in buda. Inca nu ma recunosti? Poate-ti aduci aminte cum mergeam noi la vecina din blocul… vecin, sa vedem de ce-si bate cainele si nu sotul…
PSS – Eu m-am cam izolat de „animale” si animale si-mi tratez traumele trecutului intr-un domeniu stupid, cat mai indepartat de chestiile pentru care am pus suflet, scriind despre fotbal! Daca vrei sa-ti pierzi minute bune din viata, mai arunca un ochi peste blogul meu, dar nu insista prea mult cu cititul; uita-te mai bine la poze! Si nu-i spune lui Blag, pentru ca suntem suporterii unor echipe rivale! Shhhhht! Toate cele bune, cu multe realizari si cat mai putine regrete!… Eu te citesc! Vezi ce scrii!
Eu am o idee si mai buna! Daca unii „masculi” sunt „maimute” si simt nevoia sa-si lase jegul in urma, am putea, macar noi, cei care pretindem ca avem mai multe circumvolutiuni, sa avem grija de curatenie. Nu de alta, dar si eu locuiesc in Grigorescu, am catel, iar in perioada in care l-am tinut in cj, l-am plimbat cu punga in mana, pt ca m-am saturat sa alerg pe malul Somesului, zilnic, si fac slalom (literalmente) printre rahatei.
Daca mergi pe ideea ca „o sa fac si eu mai mult, cand o sa-si dea altii interesul”, inseamna ca nu esti cu nimic mai buna decat cei despre care vorbeai mai sus.
Habar n-am, Anca, de ceea ce faci în Clujul acela imens, pentru căţei şi alte patru- (sau mai multe) -pede în jurul tău. Chestia cu curăţenia după noi şi ai noştri este elementară, în părerea mea.
Scoţi căţelul sau iguana sau mâţa la plimbare: OK, nicio problemă. Face pe trotuar: OK, nicio problemă: bagă stăpânul la pungă. Face pe iarbă, pe iarba unde e permis să-ţi „plinbi” companionul: OK, nicio problemă: stăpânul încearcă să bage cât mai mult în pungă (nu reuşeşte din pricina ierbii).
Alt scenariu, altă scenă, duminica în zori: iese stăpânul din cârciumă (îi poţi zice pub sau club), singur, fără companion: udă stâlpul. La baza acestuia.
Face doi paşi şi dă la raţe. Solid. Trec trei ore şi vine „Curăţătoria locală / orăşenească / municipală / după caz” şi aspiră tot !
Mamă ! ce bine e organizată treaba ! Bipedul plătitor – sau nu – de taxe o poate face din nou că, de ! ce oraş urât … Vin turiştii – ce-o să vadă ?!?!
Altă diferenţă: patrupedul comunional sau comunitar, cum i-ai zice, are drepturi – cel privat are doar obligaţii.
Comunitarul poate avea o cuşcă. Gratis. Dacă nu are casă: i-o fac cadou non stop cei ce nu îl vor niciodată în casă sau în curte, „da’le place de căţei”. Până nu-i muşcă.
Şi peţii mei pot avea case. Doar că pe alţi bani. Pe ai mei.
Doar că peţii mei trebuie să îşi lase excrementele pe acasă. Nu au voie să se facă pe aleile oraşului sau în alte locuri publice. Se supără lumea … „Nu-i de ajuns că toţi comunitarii îşi lasă căcăţeii pe străzi ? Mai vin şi ăştia să-şi cace câinii pe iarbă ? Pe iarba noastră, a oraşului ?”
Da, au dreptate, într-un fel: nu sunt pensionar, nici şomer, nici mamă sau copilaş, nici funcţionar public, nimic din ceea ce trebuie să apară la televizor …
Sunt un angajat care, în fond, trebuie să fie mulţumit cu ceea ce a negociat cu patronul. Încerc doar să cresc decent cinci căţei, pe care din curte nu îi scot de teamă să nu poluez orăşelul în care locuiesc.