Dacă tot am deschis subiectul teatrului de elevi, apoi să mergem până la capăt.
Despre perioada liceului am impresii în general OK, minus atmosfera generală de total dezinteres care domnea în epocă. Existau câţiva admirabili profesori: Tiberiu Cerghi (istorie, un adevărat arhetip al dascălului ardelean) Radu Sorohan (geografie, de la orele căruia nu s-a chiulit nici când ne dădea ordin în acest sens) şi mai ales doamna profesoară de engleză Rodica Iancău. La cursurile Domniei sale am învăţat cu adevărat engleză şi încă multe în plus. În rest blazare, crispare, monotonie cruntă şi o serie de profi al căror singur interes era apropiata pensionare.
Unul din regretele tardive şi azi fără obiect e că, în vremea aceea, liceul, altfel de frunte şi, pe câte se bârfea, de fiţe, nu avea o trupă de teatru. Şi nici un prof care să iniţieze aşa ceva. Şi nici vreo activitate extracuriculară mai de Doamne ajută.
Peste ani, venind în contact cu fenomenul, ca ziarist, mi-am dat seama că lumea teatrului nu e neapărat cea mai sănătoasă moral (dar care domeniu e sănătos moral în România de azi?). În schimb exerciţiile şi jocurile de teatru au o valoare terapeutică certă. Fac populaţia şcolară mai sigură pe sine, dar şi mai spontană, mai ageră la minte, mai flexibilă în trup. Plus că îi ajută să se simtă bine în pielea lor, ceea ce, altfel, e o senzaţie ce se dobândeşte după zeci de ani de viaţă. Şi lista beneficiilor fizice şi psihice nu e nici pe departe epuizată.
Drumul a fost deschis de marea Viola Spolin, prin Teatrul de Copii din Chicago, în anii ’50. La Viena, din 1994, actriţa Sylvia Rotter a înfiinţat Das Wiener Kindertheater, companie care distribuie doar copii actori în piese din repertoriul clasic. Cei mici sau mai mari joacă şi se joacă în mod creativ, cu care ocazie asimilează mai bine marea cultură universală.
În România, prima filială a Teatrului Vienez de Copii s-a înfiinţat la Oradea, urmată de una în Bucureşti. Când mă pregăteam să constat că urbea clujeană e retardată şi la acest capitol, ca la multe altele, realitatea m-a contrazis. În acest an, „vienezii” au avut un proiect şi la Cluj-Napoca. Sabina Topală, manager de proiect, împreună cu Mădălina Dumitrache, profesoară de teatru la Palatul Copiilor, au pus în scenă „Bolnavul închipuit” de Molière. Spectacolele au fost găzduite de Teatrul de Păpuşi „Puck”.
Repetiţiile au durat 6 luni, de două ori pe săptămână pentru cei de 11- 18 ani, o dată pe săptămână pentru micuţii de 6- 10 ani. Distribuţia s-a compus din elevi de la „Coşbuc”, „Avram Iancu”, „Şincai” dar, mai ales, de la Liceul „Nicolae Bălcescu”, care a găzduit repetiţiile.
Beneficiile unei asemenea cure de teatru au putut fi constatate chiar de părinţii progeniturilor, pe parcursul pregătirii spectacolului: elevii sînt mai comunicativi, dar şi mai ordonaţi, mai expansivi. Ei rămân singuri în timpul spectacolului, ei controlează scena, recuzita, îşi cunosc rolurile, învaţă să improvizeze dacă ceva nu merge după plan.
Ceea ce aduce Teatrul Vienez de Copii este seriozitatea: copiii şi adolescenţii sînt îndrumaţi de oameni de meserie, decorurile şi costumele sunt de o calitate fără egal în teatrul de gen din România (de multe ori împrumutate de Teatrul de Stat Oradea ş.a.). Nu se încurajează vedetismele, ci munca în echipă. Cei ce joacă roluri principale într-un spectacol vor face figuraţie în altul, şi viceversa. Nu puţini sînt copii care cunosc pe de rost toate rolurile unei piese. Iar regula este că eforturile vor fi încununate de un spectacol, jucat odată sau de mai multe ori, pe o scenă cât mai profesionistă, unde părinţii, dar şi publicul larg vor putea admira eforturile tinerilor actori.
Spectacolul pe care l-am vizionat a avut ca protagonişti pe: Jişa Ioana, Elena Bînzari, Teodora Ungurean, Ana Meteş, Eugenia Holhos, Amalia Oleleu, Alexandra Morar, Oana Feneşan, Maria Danci, Diana Moisa, Bogdan Nistor şi Raluca Todea. O primă concluzie e că fetele domină scena, şi nu numai numeric. O a doua e că actorii evoluează în general bine, fără şabloane şi cabotinisme, cu o menţiune specială pentru Diana Moisa şi Jişa Ioana, care arată o reală înzestrare pentru acest domeniu.
Cred că permanenţa unei asemenea întreprinderi ar face mult bine populaţiei şcolare a Clujului. Cred că ar constitui un ajutor pentru părinţii care vor să dea copiilor o ocupaţie serioasă şi creativă. Unor potenţiali sponsori le-aş spune că banii daţi pe un asemenea proiect nu-s aruncaţi. Iar Primăriei i-aş sugera să sprijine un Teatru Vienez de Copii la Cluj, ca o activitate de interes public, dar şi de prestigiu cultural. Poate începând cu găsirea unui sediu, aşa cum „vienezii” au. Dar la Oradea şi Bucureşti, nu şi la Cluj. Deocamdată.
P.S. Cei interesaţi de versiunea clujeană a Teatrului Vienez de Copii, părinţi şi nepărinţi, pot obţine detalii scriind la adresa sabinatopala@teatrulvienezdecopii.ro .
