Trenule maşină (FOARTE) mică!

Am uitat să vă spun, joi, la revedere, aşa cum ar fi fost politicos! Îmi cer scuze… Dar îmi pare bine să vă regăsesc, pe voi, toţi cititorii noştri! Bla-bla-bla, trebuia, oarecum, să fac trecerea de la „absent” la „prezent”! Deci…

Am o fobie! De fapt, am mai multe, dar una dintre cele mai mari este aceea de a merge cu trenul! Cu trenuri româneşti… Am multe experienţe la activ trăite prin vagoanele  Căilor Ferate Române, cele mai multe absolut sinistre, dar nu mai stau acum să vi le reamintesc (dacă, totuşi, aveţi chef şi răbdare, răsfoiţi cartea „Scurte priviri înspre trecut”, Texte în chenar, luni, 7 iulie 2008, paginile 171-172, Biblioteca virtuală, aşa, ca să vă faceţi o idee!).

Buuuun! Şi obligaţiile îmi îndreaptă paşii – vineri, Anno Domini 3 decembrie 2010 – spre Bucureşti! „Obligaţiile” vorba vine pentru că, de fapt, a trebuit să ajung la Bucureşti din simplul motiv că fiul meu este mult mai deştept ca mine (ceea ce o doresc tuturor părinţilor posesori de odrasle proprietate personală!): am mers cu Bogdan ca să îşi dea cel de al doilea atestat de cunoaştere a limbii japoneze organizat de Ambasada Japoniei la Bucureşti. (Primul atestat de cunoaştere a limbii japoneze îl luase cu brio acum doi ani, la doar 14 ani şi jumătate, cel mai tînăr participant înscris – mînca-l-ar tata de ficior!)

Acuma, sincer, cînd am cumpărat biletele – vreo două milioane jumătate pentru amîndoi, dus-întors, clasa a II-a – nu-mi puneam mari speranţe în ceea ce priveşte confortul. Surpriză!, exact în ceea ce priveşte confortul, CFR m-a dat efectiv pe spate! Vagoane elegante, curate, cu locuri două cîte două, faţă în faţă, despărţite de o măsuţă, sursă de curent 220 V pentru laptopuri sau alte şmecherii care merg pe bază de curent (altul decît cel produs între cele două uşi deschise ale vagonului!), bar în toată regula cu tejghea şi tot dichisul, temperatură optimă… Ce mai, aproape un vis!
Dacă nu ar fi fost, de fapt, un adevărat coşmar! Mă uit la bilet şi văd: „distanţa – km 497” – şi dus şi întors. Durata călătoriei: de la ora 9 şi 50 de minute la ora 19,00 (dus) şi de la ora 16,00 la ora 00 şi 50 de minute (întors). Aşadar, 497 de kilometri în 9 ore, o medie orară de 55,222222 kilometri la oră! Am văzut oameni prin cîteva localităţi care depăşeau trenul în pas de plimbare!!!

Am trecut prin ---S- ---A!

Lucrul acesta mi-a permis, totuşi, să văd cît de… urîtă este cea mai frumoasă ţară din lume, acest adevărat „picior de plai pe o gură de rai”. Săracă, mizeră, cenuşie, umedă, cîrpită…
Ca de exemplu Copşa Mică. N-a fost niciodată altceva decît orăşelul ăla mic care are casele cu acoperişuri negre. Acum nu mai există nici măcar fabrica aceea care înegreşte acoperişurile caselor. Înţeleg, este un oraş-fantomă, dar nu cred că ar fi un mare efort financiar să schimbi becurile arse de pe frontispiciul gării cu unele care funcţionează. Tu „primărie” sau tu „CFR” sau tu… oricine.

În fine, am o mare nelămurile! De ce, la noi, trenurile se numesc „accelarat”, „rapid” sau „personal” cînd, de fapt, toate merg cu aceeaşi viteză? Că, oricum, la dus am plătit, de căciulă, 60,80 lei, iar la întors 79,37 lei!!!

Cristian Bara

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia