Generaţia fără visuri… sau cu visuri mărunte!

Raportat la dimensiunile istorice, fiecare generaţie îşi propune, sau ar trebui să îşi propună, îndeplinirea unui vis, atingerea unui ţel sau a unui scop comun, departe de visurile pe care fiecare individ în parte le are la modul mai mult sau mai puţin egoist.

Generaţia bunicilor noştri, marcaţi de ororile războiului şi greutăţile care au urmat, s-a simţit sacrificată aşteptând ani şi ani la rând venirea americanilor.
Bunicul meu, Dumnezeu să-l odihnească!, nu era zi lăsată să nu-şi ridice ochii spre cer în speranţa că va zări avioanele salvatoare, eliberatoare, ale Unchiului Sam. De văzut, nu le vedea, dar avea convingerea că „minunea americană” avea să aibă loc chiar a doua zi. Acesta a fost visul lui, al generaţiei sale. Şi tot aşa, zi după zi, până cînd s-a stins. Un vis spulberat. Cu siguranţă, aceasta a fost cea mai mare frustrare a lui şi, probabil, a întregii sale generaţii sau măcar a unei bune, apreciabile părţi din ea.

Generaţia părinţilor noştri a fost şi ea, la rândul ei, o generaţie de sacrificiu, edificând, de la o chenzină la alta şi de la o rată la cealaltă, socialismul multilateral dezvoltat. Visul generaţiei lor a fost căderea lui Ceauşescu şi a regimului comunist, atraşi fiind de mirajul capitalismului şi al democraţiei despre care auziseră lipindu-şi urechile de radio şi ascultând „Europa Liberă” sau  „Vocea Americii”.

Ceauşescu a căzut secerat de gloanţe, iar regimul comunist  a căzut şi el. Vor spune unii că a căzut regimul, dar au rămas comuniştii şi, dacă stăm să ne gândim bine, chiar au dreptate. Ne-am pricopsit cu Iliescu, cu Constantinescu, cu Băsescu, cu… Escu, comunismul l-am dat pe social-democraţie, pe liberalism, pe democraţie liberală. Acum, stând drept şi judecând strâmb, ce-i drept, părinţii noştri au reuşit să-şi vadă visul cu ochii, chiar dacă visul s-a transformat rapid în cel mai crunt coşmar. Nici capitalismul, nici democraţia nu le-a adus bunăstarea şi liniştea pe care le visaseră.

Buzunarele le sunt la fel de goale, distanţa de la o leafă la alta pare tot mai lungă cu fiecare lună care trece, iar dacă vine vorba despre pensii ştim cu toţii cum stă treaba. Pentru ei cozile nu au dispărut, chit că acum ele sunt la medicamentele compensate, nu la fleică de porc.
Ei, şi a venit şi vremea generaţiei noastre. Totul părea… de vis, aproape idilic în ceea ce priveşte oportunităţile care ni se deschideau şi posibilităţile pe care le aveam. Limita era ceru.

Care este visul generaţiei noastre? Ce scop ne-am propus, care este ţelul pe care vrem să îl atingem? Vorbesc de un vis, de un scop, de un ţel comun. Generaţia actuală pare în criză de idei din acest punct de vedere. Este şi vina noastră, dar nu în totalitate. De 20 de ani încoace… dormim adânc trezindu-ne o dată la patru ani ca să îndeplinim visurile altora, aceiaşi în principiu, doar rotiţi asemenea cadrelor într-un sistem pe care îl ştiam şi îl credeam îngropat demult.

Ne-am rămas doar visurile mărunte şi meschine.
Pentru cei mai mulţi este un vis să reuşească să-şi plătească taxele, impozitele şi cheltuielile. Pentru cei mai mulţi este un vis să nu-i găsească ultima zi înainte de salar cu portofelul gol. Pentru cei mai mulţi este un vis să-şi facă o fotografie cu frigiderul pe jumătate plin. Pentru cei mai mulţi este un vis să-şi permită un „plin” de benzină.

Nu vorbesc de cei puţini, foarte puţini care şi-au văzut toate visurile împlinite doar pentru că sunt moştenitori de mătuşi Tamara sau fetele lui tata, că au inventat dungile de parcare, că au (re)inventat bordura sau… gaura la macaroană.

Parcă nici nu mai pot să-i condamn atât de vehement pe cei care vând şi pe cei care cumpără din „Magazinele de vise”. Măcar aşa să putem visa frumos!

Cristian Bara

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia