Cînd vezi și auzi cum strigă fanii lui Corinthians la Ronaldo: “Afară, gras nerușinat”, îți dai seama că li se pot întîmpla lucruri mizerabile și altora, nu numai lui Chivu. Și mai constați că de aceea este fotbalul globalizat, pentru că oriunde se întîmplă și se repetă la infinit aceleași lucruri. Dacă Ronaldo a ajuns “gras nerușinat”, atunci, la dracu, noi nu putem să măturăm pe jos un pic cu Chivu?
Pentru că eu așa înțeleg că se procedează acum. Se speculează că omul s-a lovit la cap și de atunci are reacții ciudate. Am citit și auzit cum se readuc pe tapet momente de după teribilul accident, printre care arătatul degetului mijlociu la sfîrșitul meciului Roma-Inter (finala cupei), după ce 90 de minute l-au făcut romanii țigan. Chiar așa, nu putea să aplaude și să le mulțumească fanilor romani? Apoi că nu a fost destul de serios la intonarea imnului național, că a ținut fanionul la picioare, că s-a strîmbat într-un asemenea moment…Toate, ca să înțelegem, cumva, că fotbalistul Chivu are probleme de comportament de cînd cu lovitura aceea teribilă pe care a încasat-o.
Nu știu cum să vă explic dar eu mi-l aduc aminte pe Chivu cum urla efectiv versurile imnului național la Europene, de-ți dădeau și ție, ca telespectator, lacrimile. Și îmi aduc aminte de un recent meci de la Paris, în septembrie 2009 (am fost acolo, scor 1-1), cînd te simțeai mîndru, în tribune, de felul în care evolua Chivu, omniprezent. Pînă și francezii îl aplaudau, cu atîta dedicație juca. Și îmi place de Chivu pentru felul său elegant de a vorbi, și îmi închipui cît de greu îi este să reziste la un asemenea nivel de ani buni, și mă gîndesc la el ca la un veritabil simbol al fotbalului românesc din ultimii ani, în care doar el mai ține steagul sus la un asemenea nivel.
Iar acum a venit acest pumn (eu am văzut cum Chivu își ținea mîneca cu degetele, deci nu prea a fost pumn-oricum, urît gest) aplicat lui Rossi de la Bari și gata, nu mai contează nimic. Mai mult, noii, românii, sîntem mai aspri chiar decît străinii în a-l judeca pe Chivu. Tipic. Noi nu procedăm precum părinții cărora li se pare că fiul lor e cel mai grozav (chiar dacă nu este așa), ci ne grăbim să fim corecți, echidistanți, reci. Ce să-ți povestesc, exact cu Chivu ne-am trezit să ne descoperim această profunzime a gîndirii…
Eu zic să ne liniștim, să nu o mai luăm așa în serios, pentru că lucruri dintr-acestea se mai întîmplă și la case mai mari. Mai bine să vorbim noi despre campionatul nostru amărît, despre conducătorii lui cei vestiți, și să-l lăsăm un pic pe Chivu, pentru că el joacă în altă lume.
Chivu e problema noastră?
