Zilele trecute pe holul Casei de Cultură a Studenţilor erau expuse proiectele noului sediu al Filarmonicii Clujene. Am intrat şi instant am devenit purtătorul a două veşti: una bună şi una proastă.
Vestea bună: felicitări pentru expoziţie. A fost un prilej pentru plătitorii de taxe să vadă ce vor avea, ce ar fi putut să aibă. Şi pe ce li se vor arunca banii.
Vestea rea: e foarte clar că proiectul ales drept câştigător nu e cel mai bun dintre cele propuse. Deşi aşa s-ar cuveni. Nu construieşti Filarmonica pe un semestru. Ea trebuie să fie valabilă pentru cel puţin 100 de ani de acum încolo.
Am făcut fotografii, fără mari pretenţii, cât să ilustrez afirmaţiile mele. Daţi click şi le veţi mări, ca să le puteţi admira în toată splendoarea. Nu voi menţiona numele firmelor de arhitectură participante.
Foto 1
Iată proiectul câştigător (foto1). Ce vedem? Două fleici megalomanice de beton şi sticlă, două vapoare cu coca-n sus, altoite pe un ansamblu arhitectonic de sex incert (că „lucrare de artă” ar fi prezumţios s-o numim). Le-aş numi nişte falusuri de plexiglas, dar sunt dubitativ dacă să folosesc termenul cu privire la construcţie, sau mai degrabă cu referire la autori.
Foto 2
Să intrăm în sala de concerte (foto 2). Ne întâmpină un interior searbăd, monoton, sinistru, ecoul retardat al clasicismului stalinist târziu. O hrubă pentru şobolani iradiaţi. Dacă ar trebui ca expresia urâţeniei absolute să capete trup şi consistenţă, ar arăta exact ca „sala de concert” – bunker, în care lipsa de atracţie e egalată doar de sentimentul de intimidare pe care-l emană. Probabil aşa ar arăta sala de concerte din sarcofagul de la Cernobîl.
Foto 3
Să comparăm proiectele refuzate, respinse, clasate pe locuri neeligibile. Iată unul din ele (foto 3 ). O formă elipsoidală, curbe line, trăsături prietenoase. O concepţie asemănătoare Filarmonicii din Tbilisi, Georgia.
Foto 4
Iată şi sala de concerte (foto 4). Nu-i aşa că mai vine de acasă? Nu-i aşa că într-o asemenea sală îţi face plăcere să asculţi concertul? Soluţia destul de îndrăzneaţă, prietenoasă faţă de spectator, luminoasă.
Foto 5
Şi încă un proiect. Aici, geometrismul formelor nu repugnă, dimpotrivă (foto 5). Interiorul, cu stalactitele coborând din plafon, te transportă într-o atmosferă ştiinţifico-fantastică. O Filarmonică demnă de un oraş cu pretenţiile Clujului, o clădire pentru secolul al XXI-lea! Sala de concert respiră şi ea un alt aer decât „sarcofagul” (foto 6).
Foto 6
Şi dacă nu e de ajuns, să mai privim la o propunere de sală (foto 7) Un design futurist, mai în acord cu ceea ce se întâmplă prin lume de la încheierea cooperativizării agriculturii încoace.
Foto 7
Istoria aşezărilor urbane a cunoscut o seamă de regimuri politice care s-au succedat la conducerea oraşelor. Au fost democraţii, oligarhii, dictatura proletariatului etc. La putere în Cluj, de peste 21 de ani, se află mediocraţia, adică dictatura mediocrităţilor.
La o atentă analiză, vom observa că această mediocritate e secretată de întreg Clujul, de marea majoritate a locuitorilor şi a „elitelor” sale. Ea face ca alegerea să cadă, aproape invariabil, pe rezolvări care nu sunt nici foarte rele, dar nici din cale-afară de bune. Cu alte cuvinte, stilul de chermeză şi de Zilele Berii.
„Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece nici în clocot, am să te vărs din gura Mea” zice Domnul în Apocalipsă. De acord, nu vine sfârşitul lumii de la o Filarmonică ratată. Dar călduţe sunt şi dejecţiile umane. Clujul se scaldă în propriul său provincialism şi are impresia că e foarte bine.
Un oraş care nu alege ce e mai bun, mai inovativ, mai creator, ci dimpotrivă, nu merită să fie vreodată Capitala Europeană a Culturii. Poate capitala europeană a meschinăriei.
Uitându-mă din nou la fotografia sălii (câştigătoarea!) descopăr mereu noi posibile utilizări ale generosului spaţiu: în caz de catastrofă aici ar putea funcţiona morga. Iar dacă regimul politic alunecă spre altceva, s-ar putea amenaja o sală de execuţii cu public. Ar avea loc pe scenă cel puţin 10 scaune electrice, sau 20 de spânzurători, aranjate pe două rânduri. Ce atracţie ar fi! Abia atunci şi-ar găsi incinta o utilizare în acord cu atmosfera pe care o emană.
Vorba aceea: n-are Filarmonica stil, dar are morgă!
2 comentarii
Nu sunt de acord că „nu vine sfârşitul lumii de la o Filarmonică ratată”. Vine sfîrşitul vieţii mele, sfîrşitul lumii mele în Clujul mediocru, cu o filarmonică mediocră, cu un centru mediocru, dar cu aşa frumos vopsitele lui blocuri…şi e de ajuns. Ba chiar e cel mai important. Oricînd se organizează-concepe-sugerează ceva protest sunt prima. O să sugerez colegilor mei de la TVR să facem ce putem noi pe tema asta şi dacă nu ies pe stradă pentru cîini, pentru Filarmonică o să ies. Suntem realmente mediocri! Adică împuţiţi.
TVR Cluj ar putea începe cu o dezbatere a proiectelor. Să le vadă toţi, şi de ce nu, să fie prezenţi autorii, să-şi susţină proiectul. Ehei, dar pentru asta trebuie sânge-n…instalaţie.:)