Din când în când, prin grupurile de fotografi sau ne-fotografi de pe-acasă, ori pe site-uri/blogrui apar discuții despre fotografii de război și despre motivele lor. Cea mai desă și plictisitoare acuzație care li se aduce e că fac chestia asta pentru faimă. Din păcate am cunoscut puțini fotografi/jurnaliști care au lucrat în zone de conflict, și și atunci mi-a fost teamă să întreb de ce, simțeam că aș fi călcat pe un teren sensibil pentru care nu eram pregătită. M-am întrebat dacă eu aș merge și primul impuls a fost o frică cumplită. Totuși, acu câteva zile când prietena mea Maram, jurnalistă pentru Bloomberg mi-a spus că s-ar putea să meargă (între timp s-au hotărât să trimită pe altcineva), am spus: vin și eu cu tine. Adevărul e însă că mi-ar fi teamă, nu aș putea, aș sta probabil închisă în hotel și aș începe să devin credincioasă dacă aș auzi împușcături în jurul meu.
M-am bucurat să citesc ieri un articol apărtut în NY Times, scris de Bill Keller (Executive Editor pentru NY Times și câștigător al unui premiu Pulitzer în 1989) despre fotograful de război, The Inner Lives of Wartime Photographers , unde vorbește, printre alțtii, cu și despre Joao Silva, fotograf NYT care și-a pierdut picioarele când a călcat pe o mină în Afganistan. Joao este unul dintre membri cei patru membri ai Bang-Bang Club (printre care a fost și Kevin Carter, câștigător al premiului Pulitzer pentru fotografia cu fetița și vulturul din Sudul Sudanului). Joao Silva spune: “People just don’t get it. You have to be there, and you have to live it.” E un articol care merită citit.
