Iluzie optică (Remember Dan Anca)

Ieri am trecut prin Piața Păcii și mi s-a părut că îl văd pe Dan Anca. Am tresărit, știam că minunile sînt doar în povești. Dar cît de mult mi-aș fi dorit să fi fost așa. Era doar un domn cu geacă de blugi, așa cum purta Nini mai mereu. Dan Anca era unul dintre cei pentru care s-au inventat blugii și geaca de jeans.

Doamne, cît îmi e de dor de întîlnirile cu el. Eram într-o vreme vecini și ne întîlneam în față la Croco. Ieșea la mici cumpărături. Și stăteam acolo, la o cafea, tregeam o bîrfă. Fuma în ultima vreme niște țigări negre, nu știu cum le spune. Își aprindea una și apoi vorbeam.

-No, Ovi, ce mai știi de ăștia? Care-i treaba?

Ăștia erau cei de la U.

-Îl știu pe țînțaru ăla, l-am avut la juniori, nu-i rău, mai zicea despre unul dintre fotbaliștii mai tineri. Numa no, fotbalu îi și cu „mielu”, nu numai cu fuga, mai trebuie să lucreze. Nu se mai face individualizare, numa cu tactica nu merge. Tre lucrat cu fiecare în parte, cu răbdare. Și la psihic. Să moară pe teren, să lupte pînă în ultimu minut…

Îl mai întrebam ce face. Îmi spunea că e pe la nu știu ce școală, că e greu, dar că face munca tot așa, cu pasiune.

-No, te las, că mă așteaptă nevasta cu plasa, zicea Nini la despărțire.

Și mă uitam după el, îmi plăcea mersul lui. Așa, legănat și oarecum grăbit, de ai fi zis că întîrzie mereu la vreo întîlnire importantă.

Îmi aminteam întotdeauna că omul ăsta jucase pe Wembley, că jucase cu Olanda lui Neeskens și Cruyff, că îl ținuse om la om pe Bobby Charlton. Întotdeauna cînd îl vedeam aveam sentimentul acesta, că mă întîlnesc un unul care fusese în fotbalul mare. În fotbalul copilăriei mele cînd colecționam abțibilduri cu marii fotbaliști ai lumii. Iar el, Dan Anca, născut în Turda, dăduse mîna cu ei.

Spre bucuria mea am împărțit și vestiarul în Sala Sporturilor timp de vreo 15 ani, la meciurile noastre amicale. Și chiar jucam în aceeași echipă. Și chiar era unul dintre cei care mă certa că nu alerg destul. Dar nu mă puteam supăra niciodată pe el. Cînd ne echipam și vedeam cu cîtă meticulozitate își pune bandajele pentru a-și proteja picioarele pline de urmele luptelor trecute din teren, cînd vedeam cum aleargă tot meciul și cum se bate pentru fiecare minge, parcă vedeam unul dintre documentarele acelea pe pe canalele internaționale de sport dedicate marilor campioni.

Și Dan Anca a fost un mare campion. Culmea, la un club care nu a cîștigat niciodată campionate. Dar care a avut întotdeauna campioni.

PS

Text apărut inițial pe www.ucluj.ro

Ovidiu Blag

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia