Cu fotbalul mai ușurel, că nu e concurs…
Îmi amintesc cum era mai demult: mai povesteai fazele, te mai mirai cum de ratează ăla, cum de arbitrează ăla, cum de se uită pe gratis ăia de pe hotelul Sportul, cu cine avem etapa viitoare…
Acum a fost altfel. Mai frumos. Nu îți puneai nici o întrebare (poate doar „cine e numărul 20 de la noi” se mai auzea în jurul meu…). Te mai uitai la celebrul antrenor Gigi Mulțescu, cel cu cu marcajul la Ovidiu Petre (unul dintre jucătorii pe care îi știe fără să se uite în notițe). Și zîmbeai, desigur.
Așa, să nu lungesc vorba, că oricum nu am nimic de spus. Poate doar că V. Dinu nu va mai zice în zilele următoare că joacă cu burta goală. Nu știu pe ce mă bazez, dar simt că s-ar putea să se facă niște plăți, că e timpul.
Și încă o chestie: descurcăreala a ajuns să fie chiar o virtute în România, așa că puteți citi în ce cheie vreți voi acest text. Unii puteți zice că e de bine, alții că e de rău. Că dracu mai știe ce e bine și ce e rău.
2 comentarii
Depinde cu cine mergi la meci, Ovi!
Ieri, de exemplu, cu Astra, chiar asta am făcut : am ”mai povestit fazele, ne-am mai mirat cum de ratează ăla, cum de arbitrează (AȘA!) ăla, cum de se uită pe gratis ăia de pe hotelul Sportul, cu cine avem etapa viitoare”…
Oricum, singurele impresii absolut clare au fost două : una – sentimentul de ”deja vu” privind jocul ”Universității”, adică același fotbal din anii ’70 – ’80, fără orizont tactic, fără o așezare clară în teren, haotic, chinuit și împins de la spate doar de elanul, nițel bezmetic, al antrenorului și al câtorva jucători. A doua – linia de trei, aproape perfect geometrică, din atacul Astrei, susținută de un ”mijloc” harnic și mereu tentat de atac, dovada clară că ”celebrul antrenor Mulțescu” a venit la Cluj să câștige acest meci, spre deosebire de inimosul Cristi Dulca, al cărui mesaj către jucători, la pregătirea acestui joc, pare a fi țintit mai mult inima decât mintea, atât a lui însuși, cât și a lor…
A, și ar mai fi ceva : hotărârea mea, aproape luată, de a-mi schimba locul și de a ”mă stabili” în peluza, goală mereu, dinspre Someș, cu un steag și un fular, departe de înjurăturile scabroase ale tribunei a II-a, urlate cvasi-maladiv, atât de bunicul din generația mea, cât și de tatăl, mai tânăr, cu pruncul de mână ori în brațe ori de veșnicul și vajnicul ”fan”, mai mult necopt decât matur, musculos și tatuat, ceva între cocalarul de ”carter” și pălmașul de șantier…
În rest, cum zici : ”soare, vreme bună”…
Sa fie chiar atat de malefica exhibitionista asta de Bucuresti incat sa-si faca bugete(mai mult personale decat ptr club) din trucarea de meciuri si jucarea pe la case de pariuri? Pai in conditiile astea o sa fie mai tare decat Tata Jean! Daca lui i-au spus „Lordul” sper sa nu ajunga vreo „contesa” madam reality show.