Am garajul pe o alee lungă cam de 300 de metri. Practic e o autostradă cu garaje de tablă. Altfel foarte folositoare omului, pentru că teii lasă o mîzgă care blochează geamurile, știți povestea. Și pe aleea asta nu e bine de stat, nici vara nici iarna, că nu ai nimic de văzut. Eu de-abia aștept să fac manevrele simple de băgat-scos mașina și țîșnesc de acolo, că nu-mi place.
Cu atît mai puțin mi-ar plăcea să fac conversație cu cineva de pe acolo.
Cu toate acestea, de cîteva ori mi s-a întîmplat și asta.
Cea mai ciudată a fost întîlnirea cu un om. Nu mă cunoștea, dar probabil mînat de „confreria” aceasta garajistică mă întreabă, hodoronc-tronc:
-Salut, nu aveți un cric?
Sau poate m-a întrebat dacă nu am o ștangă sau un holender sau o rangă, mie mi-era totuna, pentru că eu nu am nimic și nu mă interesează nimic din aria aceasta, așa că i-am răspuns instinctiv și simplu:
-Nu.
Și cam asta a fost. El nu m-a salutat, eu nu l-am salutat, practic am vorbit doar aceste cuvinte simple, de oameni care avem garajele alăturate.
Atunci mi-am zis în gînd (nu că mi-aș fi dorit asta): iată, m-am mai ales cu o cunoștință…
Și uite așa, mai trec niște zile.
Și îl văd pe omul meu (care are vreo 60 de ani) cum trece pe lîngă scara blocului meu. Mînca semințe din buzunar. Știți, pleci de acasă, îți pui niște semințe în buzunar și ai ce face pe drum. Și omul se uită la mine și nu mă salută. Mi-am zis că nu mă recunoaște, din moment ce nu sînt lîngă garaj. Ok, m-am uitat după el și după cojile pe care le scuipa…
Mai trec niște zile. Și iar îl văd. Și iar mînca semințe din buzunar. De data asta am dat bot în bot în zona garajelor noastre.
Și iar nu mă salută.
Și gata, asta e povestea.
Doar că mă întreb dacă omul ăsta e întreg la cap. Adică mă oprești și mă iei cu răngi și ștăngi și cricuri și după aia nu mă mai recunoști?
O fi de la semințe?
