În România curiozitatea mi se pare una dintre însușirile (sau defectele) majorității. „Tema emisiunii de azi” nu e privitul în coșul de cumpărături al celuilalt la Cora ci privitul la cel care e la volan și încearcă să parcheze.
Hai, că știți momentul. Stau doi-trei de vorbă la colțul blocului și vorbesc despre meciul de aseară cînd altul, la volan, începe să facă manevre ca să se încadreze între alte două mașini. Ochii ăstora de vorbesc nu se pot abține: se uită înspre ăsta, automobilistul. De cele mai multe ori îl și comentează:
-Ăsta n-o bagă pînă mîine.
-Cine dracu le dă carnetu la ăștia?
-Bravo tataie, mai încearcă, încă nu s-a întunecat, mai ai timp, hahahaha!
Și acum, de la general, la particular.
Azi dimineață, înainte de alergare, stau ca tîmpu-n geam, sorb din ceai și mă uit afară.
Și văd o Dacie care încearcă să intre între două mașini de pe alee.
Dă omul în față, apoi parcare cu spatele. Prima. Nereușită. Prea aproape de laterala mașinii pe care trebuie să o ocolească.
A doua: prea lung executată, nu intră, nu mai e loc pentru spate.
A treia: atinge cu roata dreapta spate bordura. Bordura e înaltă. Că așa e pe aleile înguste. Bordurile sînt înalte. Să intre mult material.
Și acum, surpriza: în loc să mai încerce o dată, în loc de numărul patru inventează numărul trei-jumate. Adică se mai opintește o dată, trece de bordura aia obraznică și se bușește de mașina din spate. Moment în care m-am înecat cu ceaiul. Nu știam ce să fac. Pentru că mașina în care s-a oprit era a vecinei mele de etaj. La care nu am intrat niciodată în casă, dar cu care ne salutăm (doar ea a sunat o dată la noi ca să îmi spună că e riscant să îmi las cheile în ușă cînd sînt acasă și dorm).
Așa. Și încep problemele. Odată să nu-i las pe cei de jos să o tulească de la locul „accidentului”, dar și să sun la ușa femeii și să-i spun că cineva i-a lovit mașina.
Aleg să ies pe balcon. N-am făcut așa ceva nici vara. Adică să ies în chiloți pe balcon. Și strig: „alo, domnu, nu plecați” (că ăla voia să o șteargă…). Ăla nu pleacă. De frică. Ok. Acum mă duc la ușa femeii. Dar nu în chiloți, desigur. Sun și îi spun. Femeia se cam agită. Era 8 dimineața, totuși…
Coboară vecina, verifică daunele, ăla dă un pic din mîini, dar nu și din gură, e destul de disciplinat. Vecina mea se uită, nu vede urme prea mari, își dau mîna și pleacă. Pagubă-n ciuperci, nu se vede nimic. Totul e în ordine, nu i-a îndoit nimic la mașină.
Învățături:
-nu o să mă mai uit niciodată cum parchează alții.
-nu o să mă mai uit pe geam cînd îmi beau ceaiul.
-știam că nu mă prinde rolul de pîrîcios, nu știu de ce am vrut să îl joc.
