Sursa foto: Alexandru Arthur Filimon
S-or fi întîmplat astfel de meciuri cu zecile de mii pe vremea lui Ceaușescu. ..
Amicul Tiberiu Matei, omniprezent azi la evenimentele sportive nu se dezminte nici la capitolul amintiri sportive și scoate la lumină o partidă din vremuri…imemoriale.
Sper să vă placă plăcere lectura. Iată și textul:
Someșeni, un cartier al Clujului, contopit cu Cetatea prin extindere până dincolo de limite, până la hotarul la care nu mai știi care-i satul, care-i metropola, până la inevitabila coabitare a țăranului cu fostul sătean.
Când satul era Sat, (Că bătranii Satului, ăi doi trei de mai fac umbră acestui pămnât, Sat îi zic sătucului de odinioară, chit că-i ditamai cartier, atât de mare că stă piedică avioanelor în zbor!). Iar Cetatea avea doar cartierele istorice Grigorescu, Iris, Între Ape, Bulgaria și Sinuța (aici îs ironic!), când Mănășturul era sat, când Gheorghieniul era sat, când Zorilor era Bună Ziua, și Someșeniul sătuc, ei bine, atunci, în vechime, Satul avea două echipe de fotbal. Armata și Motoru’.
La Armata jucau răcani și alte vinituri și căzături, majuri cu burdihan, pe vremuri buni răcani și vajnici beutori, azi.
La Motoru` jucau tineri muncitori, fii de țărani proaspăt debarcați cu naveta, uteciști inimoși gata oricând să-și rupă fluierele picioarelor pentru o cauză dreaptă, ingineri stagiari absolvenți de facultăți muncitorești, tehnicieni cu opt clase.
În stafful tehnic se agitau cei mai de seamă conducători pe care îi avea fabrica.
Directorul era și președintele Asociației, responsabil cu echipa de fotbal era un maistru care în momentul pensionării la capitolul documente de studii urma să prezinte o dovadă eliberată de o școală elementară care atesta că Tov. Cutare a frecventat clasa a șasea din 15 septembrie până la 30 decembrie în anul 19… după care, prafu’de pe jambiere.
Antrenor era Tov Asztaloș, vechi ilegalist, electrician stahanovist, insărcinat de partid să conducă tineretul spre o educație sănătoasă, departe de influențele nefaste ale rămășițelor elementelor declasate provenind din regimurile burghezo-moșierești!
Ambele echipe activau în campionatul regional, pe baza distribuirii de către Comitetul utm al Regiunii, împreună cu comisia teritorială de fotbal.
Veșnic în dispută pentru locul unu, veșnic la un pas de promovare în divizia C, veșnic perdante la mustață în favoarea altora!
Ultima etapă, cine învinge merge la baraj pentru C.
Duminică dimineața, tot satul în sărbătoare, bărbații la ora opt rup ușa carciumilor, cei mai mulți la Băi, la tata Jan! Un deț, doi deț, o bere și încă una, mai la mană, la pachet, câte doi duceau câte-o ladă de bere, vinul nu avea trecere la acea oră matinală.
Femeile, printre care se zărește de la o poștă lelea Violină cu cei osutăoptzeciși doi de centimetri ai ei și cu o voce de majur cum nici unitatea militară nu avea în dotare, lelea Marie, nevasta lui baciu Toader, sămădăul de la ceape, sfătoasă nevoie mare că i-o adus jinerele un dulap de gheață de-i zișe frijider acolo, la Bucureșci, și Vironica lu Surdu peste care o trecut tăți răcanii unității chiar înainte de a depune jurămantu’, și zic de fomeile alealalte care aduceau și ele, în coșărci, de-ale gurii, că-i mai bine să-i dai la bărbat în gură la iarbă vede decât să ajungă acasă și beut, și flămând și cu pofte!
Mnoa, meciul stă să înceapă, ambițiile-s mari, de cerințe nu mai vorbim, visele de preamărire ajung până la Cer.
Dacă promovează, comandantul unității, un lent-colonel ruginit în grad din lipsă de școală, ar avea speranțe să fie avansat la excepțional, să ajungă din lent-colonel (gurile rele îl numeau maior șef) la colonel plin, care-i altă scofală, alți bani, alte cercuri de prieteni, și copilul ar putea merge la o școală în centru, la Cluj, poate chiar la Barițiu, sau la Bălcescu la sport…
Pe haista parte, tov Director speră la o primă substanțială de la minister pentru merite deosebite în ridicarea prestijului fabricii, poate se mută Centrala la Cluj, sau poate măcar un birou oarecare să fie detașat aici, că imediat și el ar fi mai mare, mai important. (Doamne ce nevoie ar avea, totuși, de o primă, că p..zda asta de secretară iară o visat că-i trebe ceva haine noi, că azi mâine-i toamnă și că doară nu s-a îmbrăca din nou cu mantoul de anul trecut că ar râde-o și curcile lu’ mă-sa de la Ciurila).
Arbitru, nea Crăcănel, că așa-l știa tătă regiunea pe Tov Lucăcel Gheorghiță, pentru paranteza închisă formată de picioarele-i slabe, scheletice de-i fluturau chiloții mai tare decât pe vremea viforului de făurar!
Ei, nea Crăcănel nu a prins delegația vieții lui, că treaba-i rău încurcată! Feciorul cel mare trebuie să plece în armată, a și vorbit cu comandantul de-aici, ăla o zis bine, vedem după ultimul meci!
Pe partea ailaltă, la Motoru’ joacă ăl mic, îi bun la fotbal, îi bun la învățătură, așteaptă recomandarea din partea Comitetului de utc pentru facultate. A vorbit cu tov Director, ăla i-o zis că, sigur tov Lucăcel, nu văd nicio piedică, vorbim după ultima etapă!
Cine dracu l-o fi delegat hăpt pe el la acest meci, nu știe, dar nici să scape, să se ascundă nu i-o mers!
I s-a spus clar, Tov Gheorghiță ești cel mai bun, meciul este greu, ești singurul în stare să-i ții în mână!
Să nu-ți fie frică, noi Partidul suntem aici, te sprijinim, poți conta pe noi!
De parcă mai contează că poți conta?
Și începe meciul, înjurături din prima clipă, ambele galerii se întrec în sudălmi, ba pe arbitri, ba pe jucătorii adverși, ba pe răcanii din galeria Armatei care majoritatea sunt veniți din regat, de habar nu au ce-i aici, la noi în Someșeni, ba ăia înapoi că fomeile de aici îs cam..
Trece prima repriză, a doua se scurge spre final, zero- zero, ambele conduceri încep cu sudălmile, arbitru-i roșu la față de la oboseală, de la teamă, de la înjurături, de la calcule. În ultimele zece minute parcă l-a luat ceva amețeală, uneori nu mai vede tușierii, parcă nici nu mai știe ce caută el acolo, parcă nu-i mai înțelege pe nebunii ăștia la ce dracu fugăresc bășica asta de atata amar de vreme.
Minutul optzecișișapte, zero-zero, huiduieli, cineva o pomenește pe mama lui, altul îl așteptă după meci și o să vadă el, face un efort, ridică ochii să vadă direcția atacului, o minge respinsă de cineva îl pocnește în piept, șiretul doare rău, apucă mingea, se întoarce spre poarta cealaltă, este la vreo optzeci de metri de ea, indică ferm
– Unsprezece metri!
O uluială cosmică se lasă peste stadionul comunal! Cei pricepuți la mersul trebilor sunt entuziasmați de măreția deciziei. Victimele sunt șocate, jucătorii, în frunte cu conducătorii, cu aparii, cu cărătorii de bagaje, cu câțiva spectatori se reped în arbitru.
– Dom’ arbitruuu, nu se poateee, cum să dai unșpe metri de la careul celălat? Așa ceva nu ezistă!
– Ba ezistă, vine răspunsul centralului, dă cu doi tiriplici de pământ, pe un al treilea, ce stătea pe punctul cu var că cică numa peste cadavrul lui se dă unșpe metri, îl ia de guler și-l zvârle peste alții doi, pune mingea pe mazgăleala de var și decretează cu o voce tunătoare cum nu l-ai fi bănuit că are.
– Unșpe metri! Ce-s io aici? Arbitru sau p..la calului? Am zis unșpe metri! Eczecutarea!
Dacă acest meci nu s-a întâmplat, cu siguranță nici brichetele nu s-au invetat, încă!
1 comment
Mestre Matei, jos palaria!
Ovidiu, multumim pentru pata asta de zambet si soare !