Impresie. Ziua amputată (așa a vrut autorul să-i spună, așa i-am spus)

Acum cîteva zile bune am publicat scrisoarea unuia dintre cititorii noștri de la București, sub titlul Cum s-au regăsit doi camarazi de arme, aici. Și, într-un schimb de mailuri, îi sugeram autorului acelor rînduri, Dan Dumitrescu, să ne mai scrie, dacă are chef. Bucureșteanul nostru (că e bucureștean omul) s-a pus pe treabă și ne-a mai trimis un text. Și din moment ce vi-l arăt înseamnă că e un text interesant. Vă las să îl citiți, fără alte introduceri. Poate doar o adăugire: te mai așteptăm, domnule Dumitrescu…

   De la București se dă ora exactă.

Cînd se schimbă ceasul mă dă peste cap. Cumva îmi dă capul peste cap aș putea spune, cafeaua de dimineață nu mai e cafea, somnul de noapte nu mai e somn, cea mai scurtă zi din an, din fiecare an, nu mai e zi. Ovidiu Blag pare O.K. I-am scris, mi-a scris, mi-a scris că vrea să mai scriu și iată că măcar încerc. Chestiile astea te gîdilă. E plăcut să-ți ceară cineva să scrii.

Nu am pregătire de ziarist. N-am nici nerv nici subiecte dar din observațiile directe deduc că jurnalistul e o specie aparte, dotată pentru cotidian. Talentul său de jurnalist îl face să scormonească în piatră seacă după știri și să le scoată așa cum or ieși. După ani de ocnă neuro-psihică ajunge la perfecțiune. Un tip. Un stil. O flegmă. Ca Ciutacu de exemplu. Pregătit să scoată produse intelectuale care vînd bine detergenți și tampoane.

Am citit o parte din arhiva PMOB. E o evidentă nevoie de documentare. Scrii, oamenii citesc, ar cam trebui să te dumirești ce le dezmorțește interesul. Aici ofurile sunt altele ː “U“ Cluj, cîinii vagabonzi, o alergare în parc, un baschet în ploaie cu Raimonda. Treburile astea nu vînd nici dero nici margarină în schimb răspîndesc un parfum vechi al stării de prietenie, parfum pe care îl credeam de mult pierdut. E bine. Cred că nu trebuie să fii chiar atît de jurnalist ca să scrii aici. M-am documentat în continuare. Mărturisesc vouă copilăria petrecută în Obor  și recunosc că despărțirea în grupuri de litere “Bu-cur-ești“ mi-a clocotit puțin sîngele de Mitică dar am decis să nu pun la suflet. Pînă la urmă Țepeș așeza ardeleni în suliță și pentru lucruri mai mărunte. Bucureștiul pare să le răscolească spaima ancestrală de șpăngi trimisă tainic pînă astăzi. Cred că pot să înțeleg treaba asta.

M-am mutat din Obor în Pantelimon. Pentru cine cunoaște cartierele astea, e un soi de “din lac în puț “. N-am avut de ales. Ceaușescu mi-a dărîmat casa copilăriei cu tot cu stradă, cartier și jumătate din oraș. Într-o zi a venit un zvon că trebuie să ne mutăm și după o lună vedeai din piață de la moși pînă la Iancului. Acolo, în piață zic, cînd veneau moșii duminica, se strîngea lumea și cînta Maria Tănase. Te dădeai în lanțuri, dănțuiau călușari adevărați, oamenii beau must, rîdeau printre trestii, printre străchini și fum de grătar. Mitici, de! Cînd am plecat tramvaiul mergea pe cîmp, printre cărămizi, ca la bombardament. Pe la noi treburile sunt mult mai radicale, probabil că d-aia se dă de aici ora exactă.

Indiferent ce aprinzi dimineață auzi că suntem fericiții supraviețuitori ai celei mai scurte nopți din an. Prezentatoare isterice cocoțate în scaune înalte simt nevoia să mă țintuiască cu știrea asta. Scaunul moale al jurnalismului. Apoi vine dimineața pe stradă. Luni după amputare împing ușa grea a blocului în realitatea crudă. Oamenii merg de parcă au luat mescalină, frînele sunt mai bruște, stopurile mai roșii, ceasul de la bord pîlpîie pentru că a fost cea mai scurtă noapte. Aveam și eu o echipă de suflet. N-am ținut cu Steaua pentru că a luat cupa Campionilor. Țineam cu Steaua de mic pentru că tata ținea cu Steaua și toată strada cu Dinamo. Cînd a luat Becali echipa asta am mai văzut un deșert de cărămizi. Acum nu mai țin cu nimeni. Pe Becali nu-l deranjează cea mai scurtă zi din an. N-are la ce.

Cîini vagabonzi sunt stive. În București acu zece ani erau cam 75.000 și patru hingheri specializați dintre care unul pe pisici. Ăilalți trei care rămăseseră nu păreau să facă față. Acu zece ani zic pentru că astăzi situația e mai proastă. A rămas un singur hingher de cîini care traversează o depresie pentru că n-are cui să lase meseria. Pentru pisici nu mai e nevoie pentru că le-au rezolvat cîinii. Cîinii mănîncă acum babe și japonezi. Treaba asta pare să nu mai intereseze pe nimeni, singurul hingher rămas luptă eroic, probabil ușor amețit de schimbarea orei. În rest ploaie este, terenuri de baschet sunt. Nu prea mai sunt prieteni. Au copii, rate, atacuri cerebrale. Pleacă dimineața la servici cu haitele tîrîș după ei pînă la metrou. Cui îi mai arde seara de-o miuță? Cel mult o bere la rulota de lîngă bloc. Tot ce vreau să spun e că-i plăcut să știi că pe undeva oamenii se mai strîng, se mai joacă, se mai poate. Chiar dacă le schimbăm noi ora exactă.

(un text de Dan Dumitrescu)

Ovidiu Blag

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia