Un remember al unui clujean trăitor în Oxford

Pe la sfârșitul anilor ’70 și mai ales în anii ’80, când Ceaușescu s-a apucat să plătească sârguincios datoria externă istorică a României făcută de Mihai Viteazul în anul 1600, clujenii au inventat mișcarea de masă „Sara pe deal”, care se manifesta din doi în doi ani, în anii cu soț când România nu se califica la turneul final mondial sau european (România era pro-mișcare, pentru că de obicei avea grijă să rămână acasă) și dura o lună de vară întreagă. O lună de zile întreagă, până la finala pe care o transmitea și TVR-ul, clujenii își luau seara rămas bun de la nevastă, soacră, cățea, purcel, își luau băieții pe după umeri și accesau în pas de transhumanță drumurile și potecile ce duceau sus, în deal.

Pentru noi, „perpedeșii” din Grigorescu, Făgetul sau Feleacul erau niște obiective prea îndepărtate, așa că părăseau din start ecuația. Nici Hoia nu era o variantă grozavă. Puțini știau cu exactitate locurile în care „se prind ungurii” (probabil acolo nu bruiau marțienii), așa că nu prea avea nimeni chef să riște o deplasare de-a lela pe coclaurile Pădurii Hoia. Cea mai convenabilă variantă și… singura, de altfel, rămânea dealul Lombului. În sus pe Tăietura Turcului, în jos pe Tăietura Turcului, săritură peste calea ferată, cimitirul din Cordoș pe stânga, în sus printre grajduri și – en fin – curbă la dreapta, platou cu mașini și pe mașini, televizoare.

Înghițeam pe nesimțite toți kilometrii ăștia, încercând să depășim cât mai mulți din oamenii ce formau puhoiul de lume, cu gândul de a prinde locuri mai bune, mai în față, la televizoarele mai performante. La meciurile tari, când jucau Brazilia, Germania sau Olanda, dacă nu urcai dealul din timp, riscai să nu intri în raza de 5 metri distanță de la diagonala televizorului. Se întâmpla ca noi, copiii, mai mici și mai plăpânzi, să dăm ture de la o mașină la alta, de la un televizor la altul, încercând să prindem o breșă în grămada de telespectatori, prin care să vedem și noi ceva.

Comentariul era în maghiară, așa că învățasem și cuvinte de bază: labdarúgás, szabadrúgás etc. Mulți dintre proprietarii de televizoare erau, de altfel, maghiari. Probabil și televizoarele erau aduse din Ungaria. Recunosc că mă mânca o ușoară invidie, atât pentru faptul că aceștia aveau televizoare, cât și pentru faptul că Ungaria era calificată, iar noi nu. Cel mai neplăcut era când începea câte o ploaie de vară, iar unii dintre proprietarii de televizoare se retrăgeau, grijulii, cu „comoara” în mașină. Atunci se trezea în noi șovinismul infantil (de care am scăpat ulterior, urmând logica pe care ți-o dă maturitatea) și ne apuca ciuda pe acei „unguri zgârciți”.

Dacă maghiarii aveau din start favorită, românii își împărțeau celelalte echipe. În timp, eu am trecut de la Italia la Argentina, pe care nu știam cum s-o urăsc mai tare la început. Mulți alții țineau cu Brazilia, normal. Vecinul meu, Lici, era cel mai mare fan al Germaniei. Nici acum nu pot uita cum a luat-o la fugă prin porumb, lovind victorios aerul cu pumnul și strigând fericit „Deutchland! Deutchland!”, când s-a marcat un gol decisiv. I-au trebuit minute bune să-și dea seama că marcase Argentina, nu Germania. Din cauza tensiunii și mai ales a echipamentului nefiresc utilizat în acea partidă, confundase pe moment argentinienii cu nemții…

Meciurile se terminau târziu. Norocoșii cu mașinile pline de norocoși treceau în coloană pe lângă noi. Noi mai aveam mult de mers până acasă. Drumul de întoarcere părea ceva mai lung, dar măcar aveam subiecte de discuție. „Ai văzut, bă’, ce gol a dat Cutare?”. Când ajungeam în vârful Tăieturii Turcului, vedeam luminile coloanelor de mașini ce coborau Feleacul sau din Făget. Era un sentiment foarte ciudat. Parcă ne întorceam cu toții de la un meci real, la culcușurile noastre din „căldare”. Obosiți, dar pregătiți pentru ziua de mâine, când urma să facem drumul înapoi, conform ritualului. Tot Clujul se întorcea acasă, după câteva ore de libertate.

Niciodată nu ne-au oprit părinții să mergem la… Campionatul Mondial sau European din dealul Lombului, indiferent de ora la care ne-am fi întors acasă. Așa ne-am petrecut din doi în doi ani copilăria și adolescența, mergând la meciuri cu echipe fantastice și jucători formidabili. Acum parcă totul e prea simplu, prea sec. Te așezi în fotoliu, apeși câteva butoane ale telecomenzii, bei o berică, îl înjuri scurt pe Piți și în la fel de scurt timp adormi.

(Dinu, din Oxford)