Momentul, pe scurt, arată cam așa: Urc pe strada Republicii.
La noi, în Cluj, colț cu Republicii e strada Ion Creangă, pe care e și spitalul de oncologie.
Cam de acolo, de la spital, coboară pe Republicii o mamă cu fiica sa.
Mama e cu batic în cap, așa cum poarte majoritatea celor care fac chimioterapie (e un efect secundar, cel cu căderea părului). Are trăsături frumoase. Ba nu, e chiar frumoasă. Are cam 40 de ani.
Fiica sa are vreo 16 ani. Plînge tare de tot. Din cînd în cînd se opresc, fata o ia în brațe pe mamă, cu ochii în lacrimi. Mama o mai liniștește, o mîngîie, deși își poate stăpîni și ea, cu greu, lacrimile.
Pentru mine e aproape clar: mama tocmai a primit un verdict îngrozitor de la medici. Fata suferă cumplit, mama încearcă să-și încurajeze copilul, nu se știe de unde are putere.
Eu, înainte să văd acest moment impresionant, tocmai închisesem telefonul cu soția mea, un pic debusolat de problemele pe care le primisem spre rezolvare.
După acest moment, cu mama și fiica, mi-am zis că eu nu am nici un fel de probleme.
Sînt oameni care azi suferă cumplit: o mamă și o fiică au probleme mari de tot. Sper ca în ultimul moment să se întîmple o minune.
Sau să mă fi înșelat eu…
