Florin Pruteanu, realizator al emisiunilor “Top 10” şi “Chibiţ” de la Radio Cluj, dar şi unul dintre comentatorii evenimentelor sportive pe care postul clujean de radio le transmite, a fost plecat într-o vizită în America. Din “tărâmul tuturor posibilităţilor”, Florin Pruteanu ne-a trimis patru texte sub denumrea “Amintiri dintr-o vizită următoare în America”. Astăzi vă prezentăm episodul IV – „Amenzi”. (Primele trei texte le puteţi vedea aici, aici şi aici)
Acum vreo 17 ani, detașat fiind pe vară la Radio Vacanța (ce vremuri minunate, ce prieteni!…) aud undeva în apropiere vorbă în limba engleză. Cum accentul era clar american am înșfăcat în grabă reportofonul și am zorit spre un interviu de o raritate greu de descris în acea vreme: o turistă străină și mai ales din America pe plaja de la Mamaia. Extraordinar! S-a dovedit că doamna, cam la vreo 40 de ani, era chiar din Statele Unite, venise în vizită la niște prieteni în București și aceștia au ales să îi ofere un week-end pe litoralul însorit al Mării Negre, ceva vreme înainte ca parte din acesta să se „măzărească”.
Printre altele doamna, foarte amabilă altfel, mi-a spus că nisipul de pe plaja din Mamaia este cel mai fin și mai plăcut pe care l-a întâlnit.
– Mai frumos decât la Miami? – mă dau eu cunoscător..
– Da, sigur dar… – și cu un gest elegant își trece degetele pieptene prin nisip și cerne două chiștoace și un capac de bere (nu spun de care pentru că… nu îmi mai aduc aminte)
Rușinat întrucâtva întreb curios nevoie mare:
– La Miami de ce e mai curat?
– Ai văzut Baywatch? Frumoșii ăia de salvamari cu șorturi portocalii? (aprob din cap să nu o întrerup). Ei bine, continuă doamna, mai sunt unii, tot frumușei, care poartă șorturi albastre și au în buzunarul de la spate un chitanțier…
Ați înțeles unde am vrut să ajung: la zilele noastre la vizita mea „ulterioară” și la faptul că americanul de rând, cel pe care rar îl vedem în filme pentru că nu are nimic senzațional în trecerea cotidiană, respectă regulile dintr-o obișnuință clădită în timp pe teama de amenzi.
Și încă ceva: dacă în „Românica” noastră dragă organul de control, oricare ar fi el, cedează deseori dorinței de a se încrunta atunci când, în greșeală cazând noi, ne aplică corecția – și parcă cu cât mai tare se încruntă cu atât mai mult suntem tentați să ne rugăm înspre iertare doar-doar vom scăpa, dincolo de apa cea mare e taman pe dos: amenda se aplică ferm dar politicos, unerori cu un zâmbet – deloc ironic sau răuvoitor iar tocmeala… am văzut-o și eu în filme dar în realitate nu prea am auzit de ea. Cel puțin omul de rând, cel pe care rar îl vedem în filme pentru că nu are nimic senzațional în trecerea cotidiană, nu o ia în considerare.
Gazda mea, în drum spre aeroportul de unde trebuia să ne preia la sosirea în America, a omis să ia bancnote pentru o taxa de pod. Cum cu cardul nu se poate plăti organul de control nu l-a întors din drum, nu a creat panică, ba chiar i-a zâmbit și i-a spus:
– Puteți trece, veți primi amenda acasă.
Am plecat înainte de sosirea țidulei în cauză. La aeroport mi-am adus aminte și i-am spus:
– Poate scapi și nu mai vine…
Românul a zâmbit „americănește” și mi-a răspuns:
– Așa ceva nu se poate…
