Omul are 85 de ani. Obișnuiește să își bea cafeaua cu doamna de la butic. Are o sticlă de coniac dosită, și doamna îi pune cîte un „deget” în cafea. Așa cum ziceam pe vremea lui Ceaușescu, o cafea…îmbunătățită. Și omul stă un pic la povești cu doamna de la butic, așa, pînă-și bea cafeaua în tihnă. Ieri am intrat și eu acolo, după ce omul plecase. Și-o-ntreb pe doamna de la butic, așa, într-o doară, ca să zic și eu ceva:
-Și, azi a fost omul?
-Da, am rîs cu lacrimi, îmi spune ea ( e foarte simpatică, plină de viață). Să vedeți ce mi-a povestit. Cică au făcut o regulă în casă, el și soția lui, care am înțeles că are și dînsa peste 80 de ani. Îmi spunea că în fiecare dimineață, cînd se trezeau, se apucau fiecare, în legea lui, de văicărit: au, mă doare piciorul, ioi, nu-mi mai simt spatele de durere, mă doare capul, mîna, gîtul…Și-mi spune omul că ieri au făcut ședință și au hotărît ca de azi să înlocuiască văicărelile astea cu…fluierături. Și-am rîs cu lacrimi pentru că îmi spunea că azi dimineață au fluierat, și el și soția, de ziceai că mii de păsărele locuiesc la ei în casă. Cică numai triluri și arii din opere s-au auzit la ei în apartatment….
Eu, ce să mai zic…
Toată admirația pentru doi oameni care mai știu să-și trăiască viața cu zîmbetul pe buze și la vîrsta aceasta…
