Azi o să vorbim despre Ionel Banu, pentru că pe 18 aprilie a fost ziua lui, pentru că altfel aș fi vrut să las mai la urmă acest episod. Dar regulile sînt făcute pentru a fi încălcate, așa că hai să vedem cine e personajul nostru de azi și ce a însemnat el pentru această mișcare fotbalistică unică, măcar dacă privim prin prisma continuității ei, adică azi-mîine de 40 de ani (dacă este să socotim că a debutat prin 1977)…
Puiu Banu a preluat sala sporturilor la un moment dat, prin anii 80, așa că el tăia și spînzura în ceea ce privește accesul acolo, mai ales în ceea ce privește activitățile acestea, un pic mai…subversive (în sensul în care să joci fotbal într-o sală, pe vremea aceea, dar mai ales în Sala Sporturilor „Horia Demian” era ca și cum ai fi jucat pe Wembley sau pe Maracana în lumea fotbaliștilor adevărați). Norocul imens pe care l-am avut a fost acela că lui Puiu îi plăcea (și continuă să-i placă) fotbalul la nebunie, el însuși practicîndu-l chiar și la un nivel organziat, la juniorii lui U. Pe cale de consecință, să înceapă o poveste cum n-a mai fost alta n-a fost greu deloc.
Marele merit al lui Puiu, unul pe care nu i-l poate nimeni contesta, a fost acela că a știut să îmbine două lumi: aceea a pionierilor mișcării (dar care nu au făcut o carieră în fotbal, ci mai degrabă l-au jucat la nivel de amatori, la nivel de hobby) cu cea formată din foști fotbaliști care și-au găsit locul firesc în această formulă de sală.
Mai mult, dar asta și datorită calității umane a tuturor celor careu au pășit în această „societate” lui Puiu i-a ieșit și o altă chestiune: aceea de a crea un soi de familie (am încercat să evit cuvîntul, dar n-am reușit) formată din cei care au trecut pe acolo. Un soi de apartenență la un grup elitist, un grup care respecta niște reguli neimpuse, dar asumate în același timp. Pare complicat sau poate pretențios spus, dar exista un cod de conduită pe care rar îl puteai găsi altundeva și exista respect, în adevăratul înțeles al acestui cuvînt ușor demonetizat…
Și ca să nu îl prea lăudăm pe Puiu, să spunem că fără să fie neapărat conflictual, avea un mod de a-și susține părerile care nu era foarte ușor de…digerat. Nimeni însă nu i-a contestat calitatea de lider al mișcării, pentru că fiecare dintre noi știam că sîntem acolo datorită lui. Și pentru că „știa cu mingea”, ori în lumea fotbaliștilor acest lucru contează foarte mult. Adică una e să te „certe” unul care e prieten cu fotbaliștii și alta e să o facă unul care știe cu ce se mănîncă acest sport.
Cu Puiu Banu mă știu încă din vremea copilăriei mele, atunci cînd jucam împreună la meciurile istorice din Sinuța, locul despre care v-am mai povestit. Locul în care nimeni nu avea voie să ne bată la fotbal pentru că eram prea buni. Ne-am rupt împreună picioarele (e doar o expresie, pentru că niciunul nu ni le-am rupt, la propriu), am tras tare pe betoanele de acolo sau în groapa de pe „Maracana” (un teren care nu mai există), i-am luat la rînd pe toți cei care credeau că ne pot contesta supremația și i-am redus la tăcere.
Apoi, peste ani, Puiu și-a amintit de mine și mi-a lansat acea invitație de a juca și eu la Sala Sporturilor Horia Demian în trupa aceasta care mi-a marcat, în mod evident, o bună bucată a vieții. Nu uit că împreună cu Puiu am comentat sute de meciuri de baschet pentru TVR, am fost în zeci de emisiuni și se poate spune că și din acest punct de vedere, profesional, am colaborat bine.
Trebuie să fiu cinstit și să spun că am tras și o ceartă zdravănă, în urma căreia n-am mai vorbit doi ani, dar și asta se poate spune că mi-a… „plăcut”. În sensul în care doi bărbați trebuie să știe și cum să se certe, ori nouă ne-a ieșit și chestia asta, din moment ce n-am vorbit doi ani, nu?
Lăsînd gluma la o parte, m-am bucurat cînd ne-am împăcat, ar fi fost păcat să se ducă naibii atîția și atîția ani în care am stat umăr lîngă umăr pe terenul de fotbal și nu numai.
Ionel Banu s-a dovedit a fi un prieten bun al sportului clujean iar cei care au intuit că au în față un astfel de om au știut să și-l apropie. Sînt de notorietate relațiile sale excepționale, de familie chiar, cu Nicolae Martin, Neluță Bânda, Ștefan Covaci, Nicolae Ienac și alții, antrenori și conducători de club care îi cereau sfatul sau cu care împărțea ore bune (zile și nopți), pline de discuții care vizau mersul înainte al sportului clujean.
Nicolae Martin îl suna noaptea la ora 3 ca să îl provoace la o poveste și Puiu avea abilitatea de a intra în acest joc, fără să invoce vreodată ora ușor nepotrivită pentru așa ceva. Neluță Bânda, într-o vreme în care boala îl lovise crunt, era un invitat permanent la Puiu acasă, cel care îl primea cu brațele deschise la masă, la o șuetă. De la Ștefan Covaci a scos două interviuri memorabile, marele antrenor avînd încredere în el și spunîndu-i lucruri pe care altora nu le-a prea spus. Iar despre prietenia cu Nicolae Ienac ce să vă mai spun, cînd cei doi erau aproape nedespărțiți, în sensul în care nu trecea o săptămînă fără să se viziteze.
Anii au trecut, asta e clar. Și au trecut și peste Puiu. Acum e un tînăr pensionar, dar uite că i-am găsit de lucru și împreună încercăm să vă restituim povestea aceasta, a fotbalului în sală, o poveste care fără această…colaborare poate că ar fi rămas uitată. Și ar fi fost păcat.
Puiu își ia foarte în serios această calitate de co-autor și mă „toacă mărunt” în fiecare săptămînă, așa că puteți fi liniștiți: povestea o să meargă mai departe, o să-i trecem în revistă pe toți cei despre care ne amintim că au făcut parte din ea.
2 comentarii
As vrea sa ma lamuresc si eu. Sala sporturilor nu este un loc public? Atunci ce este cu acest „grup elitist” al celor favorizati care pot juca acolo pentru ca sunt prieteni cu nu stiu cine sau sunt fosti fotbalisti? Nu stiu daca va dati seama dar toata parada asta cu fotbalul in sala sporturilor, cu prieteni din tinerete si alte mai cele, deranjeaza. Noi, ceilalti, daca vrem sa jucam fotbal in sala putem sa batem la portile salii pana ne dor incheieturile. Nu este normal ca doar un grup de elita, cei care beneficiaza de cunostinte-relatii, sa poata avea acces la o utilitate publica si sa se comporte cu ea de parca ar fi proprietatea lor privata. As dori sa inceteze aceste aparente abuzuri, oferind facilitati de acces doar celor din grupul de prieteni-cunoscuti, pentru ca nu este normal ce se intampla. Ori este pentru toata lumea, si o putem inchiria la fel de gratis si noi, muritorii de rand, ori sa nu joace nimeni.
Poate gresesc, dar astept o explicatie.
Stimate domnule Dan,
Noi povestim aici cum era în grupul în care jucam împreună. Să știți că și alte grupuri jucau în sala sporturilor, tot contra cost. Doar că nu cunosc și povestea lor, dar poate o să o scrie și pe aceea cineva, cîndva. Noi nu mai jucăm de mulți ani acolo (istorisirile noastre sînt oglinda unor ani de mult trecuți, mai degrabă de dinainte de 89, avînd în vedere că unii jucau acolo din 1977. Deci nu pot să vă spun cum e acum, dar presupun că se poate juca (plătind o taxă), condiția fiind să se găsească poziții în sală, altele decît cele în care sînt programate orele de antrenament. Dacă vă referiți la pile și relații (hai să le spunem așa), asta e clar că le aveam, tocmai ăsta e farmecul povestirilor, faptul că nu toată lumea era „eligibilă”, ca să zic așa. Bănuiesc că așa e la orice bază sportivă din lumea asta: suni acolo, ți se spune că există loc și pentru tine sau ți se poate răspunde că nu există poziții în ziua aceea sau în luna aceea, toate terenurile fiind ocupate.