Să vă explic un pic contextul, că altfel nu are farmec. Așadar: vineri, Cluj, stradă circulată, ora 13.00, destul de cald, forfotă, mașini…
Stau la semafor, în mașină. Și ochii-mi pleacă pe trotuar. Stop lung, de-ăla de 80 de secunde, ce naiba să faci 80 de secunde? Să claxonezi?
Nu, mai bine te uiți pe trotuar.
Și-acolo ce văd?
Văd o tînără, să zicem cam de 25 de ani, foarte elegantă (pantofi impecabili și o rochie perfectă), care se săruta cu prietenul (soțul?) ei. Dar, cum să vă explic, se sărutau ca în filme, cum ar veni. Adică ea știa să se ridice pe vîrfuri și, mai mult, din cînd în cînd alterna poziția bipedă cu una în care un picior rămînea pe sol iar celălalt se ridica la 90 de grade, furată, cum ar veni, de nebunia acestui sărut interminabil.
Și uite-așa, mai cu un picior în aer, mai cu o îmbrățișare, mai cu ridicatul acela obsesiv pe vîrfuri, cu pantofii ăia superbi, cu sărutul care nu ținea cont de nimeni și de nimic, 80 de secunde au trecut cît ai clipi din ochi. Și poate că ar mai fi trecut și alte 80, dar am primit rapid un claxon de atenționare că timpul meu a expirat.
Era momentul să ne amintim că avem de plătit facturi, că se schimbă tura la Poșta Română, că după amiază sînt meciuri la Campionatul Mondial, că trebuie aduse în casă hainele de pe balcon, că supa din oală trebuie neapărat mutată într-un castron mai mic că ocupă prea mult loc în frigider, că o, dar vai, de-abia așteptăm să vină concediul că nu mai putem, că am uitat agenda în care ne notasem ce-avem de făcut azi pe masa din bucătărie…
Oricum, avem, în general, foarte multe probleme serioase pe ordinea de zi, asta e clar.