M-am întîlnit cu unul care se pregătea de concediu.
-Omule, sînt supărat: iar trebuie să plec în concediu. Știu deja tot ritualul. În ultima zi o să constat că mai aveam nu știu cîte chestii de rezolvat și în primele zile de vacanță numai la asta o să mă gîndesc: că trebuia să sun acolo, că trebuia să merg dincolo, că ce-o să zică ăia de nu i-am mai căutat, și din astea…
Bine, între timp o să constatăm ca unuia dintre noi i-a expirat pașaportul, că așa mi s-a mai întîmplat o dată. Sau buletinul sau cardul cu care trebuie să plătim sau ceva, orice, că așa se întîmplă.
După aia o să plecăm, cumva. Doar că în avion o să zică nevastă-mea, clar: „Aoleu, am uitat aparatul foto”. Sau încărcătorul de la baterii sau ochelarii de înot sau ceva, orice, dar sigur o să uităm ceva.
Apoi o să ajungem.
Acolo, că n-am mai fost niciodată, o să ne ia vreo două zile pînă ne prindem unde-i cea mai faină terasă, cea mai bună plajă, cel mai bun market. Dacă nu chiar trei zile, că așa se întîmplă: în prima ești năuc, în a doua te limpezești un pic și în a treia pretinzi că știi cu ce se mănîncă lucrurile…
După aia trec cumva încă vreo două zile pînă te relaxezi și tu, pînă realizezi că asta îți doreai: să stai naibii liniștit, să nu te gîndești la nimic.
Și dacă le aduni, cîte îți ies? Cinci zile, da? Adică gata, au trecut 5 zile. Mai ai 7, cum ar veni, dar deja te poți gîndi să le scazi de-acolo ultimele două. Că-n astea, clar, te gîndești numai la ce să nu uiți la drumul de întoarcere. Plus că o zi o strici evident atunci cînd te învîrți să le cauți suveniruri „celor dragi”.
Ok, unde am rămas?
Așa, deci cam 5 zile poți spune că ești în concediu. 5 din 12.
Hai, că nu e rău, așa-i?
