Neagu pasînd pentru Chintoan, o fază care ne-a plăcut. Foto, prin amabilitatea www.stiridesport.ro
Mă număr printre „îmbolnăviții de inimă” după ce am urmărit ani în șir meciurile echipei naționale de handbal, fie că au fost înfrîngeri sau victorii. Încă din vremuri imemoriale, în care priveam la televizor la club la „U” cu Șono Dezmeri și alți cunoscători ai acestui sport, am trăit emoții de nedescris. Dar am și învățat că e bine să nu-ți dai cu părerea dacă nu te pricepi. Văzînd în schimb isteria aceasta creată acum, de cînd cu europeanul aceasta, în care tot al doilea român a devenit specialist și în handbal (după ce tocmai a lăsat în cămară racheta de tenis, după isprăvile Simonei Halep), mi-am zis să risc un pic și să-mi spun punctul de vedere.
M-au distrat pînă la un moment dat și comentariile „specialiștilor” din rîndul comentatorilor sportivi (așa cum am apreciat, de exemplu, că unii dintre adevărații cunoscători au preferat să tacă sau să vorbească mai puțin, printre ei numărîndu-se și clujeni de-ai mei, gen Adina Oșan). Așadar, îmi amintesc de prembulul meciului inaugural, cel cu Norvegia, cînd eram înștiințați că nordicele trec printr-o etapă de reconstrucție, că a sosit momentul României, că sîntem în stare să obținem, în sfîrșit, o victorie într-un meci oficial în fața unei asemenea naționale puternice. Apoi, pe parcursul meciului, am aflat că în România nu prea există o stîngace valoroasă pe post de inter-dreapta, de aceea nici nu avem vreuna la lot. Și tot din comentariu am aflat cum că antrenorul echipei Norvegiei a avut de ales dintre șase astfel de jucătoare pînă să se decidă la cele două pe care le-a convocat în lot. Atunci, dacă erai un telespectator rezonabil, chiar și fără să te pricepi la handbal, ai fi putut să îți dai seama că echipa Norvegiei, cea aflată în reconstrucție, cam are din ce construi, în timp ce România „cea-gata-construită” mai are fisuri.
Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, au mai venit clasicele meciuri de infarct, acelea în care am fost egalați cu Danemarca, am învins in-extremis cu Ucraina și am pierdut în ultimele secunde cu Ungaria (sau, mă rog, n-am putut egala pe final).
Tot atîtea ocazii pentru alți și alți specialiști de ocazie sau nu să ne explice cum stă treaba cu arbitrii, cu antrenorul, cu ghinionul, cu tactica, tradiția nefastă și alte astfel de motive pentru care ni s-au întîmplat toate relele de pe Pămînt.
Inclusiv președintele federației de specialitate (altfel rezonabil în aprecieri, abțînîndu-se exemplar în a da vina pe jucătoare sau pe antrenori), a invocat oarecum tradiția noastră, aceea de a nu ști să cîștigăm, adică de a nu ști gestiona finalurile de meci.
Așa o fi cum spune dînsul, doar e chiar unul dintre cei care știe despre ce vorbește.
Atîta doar că mi-ar fi plăcut să ne amintim de handbal, cu toții, mai des decît o dată la doi ani cînd se organizează campionate europene sau mondiale.
Și mi-ar fi plăcut să ne amintim și că handbalul feminin merită mai multe aprecieri, și mai dese, mai cu seamă pentru că e cam singura reprezentantă a sporturilor de echipă care mai ține steagul sus la marile competiții (chiar și din simplul motiv că participă acolo, la acel nivel, în timp ce altele se pierd în hățișul calificărilor…).
Mi-ar fi plăcut să se întrebe cineva de ce a fost nevoie să „ucidem” campionatul ani de zile creînd un „monstru” precum Oltchimul, unde au migrat mai toate jucătoarele valoroase din România, lăsînd impresia că întrecerea internă este interesantă în măsura în care o echipă e dinainte declarată cîștigătoare iar plutonul luptă doar pentru evitarea retrogradării. Și, din acest motiv, scăzînd calitatea competiției interne.
Mi-ar fi plăcut să se vorbească despre baza de selecție, astfel încît comentatorul nostru să nu ne spună la un turneu final de campionat european că noi n-avem un inter dreapta de mînă stîngă.
Mi-ar fi plăcut să văd măcar în Cluj, unde locuiesc, un campionat de handbal inter-școli sau să citesc într-un ziar care este piața transferurilor în handbalul românesc, unde a mai apărut o jucătoare-speranță sau chiar o stea.
Mi-ar fi plăcut să citesc (nu la concurență cu fotbalul, Doamne ferește, dar un pic mai des decît s-a făcut) despre oamenii handbalului, antrenori, căutători de talente, jucători, jucătoare, despre viața și realizările lor, despre neîmpliniri, despre necazuri, despre recunoașterea problemelor adevărate din handbalul românesc.
Mi-ar fi plăcut să aud despre programe de dezvoltare a handbalului elaborate de către federație, despre sprijinul statului, despre popularizarea lui la televizor și altfel decît prin simpla transmisiune a campionatului intern.
Dacă toate aceste lucruri s-ar fi făcut, atunci cred că mi-ar fi fost mai ușor să ascult zilele aceastea „datul cu părerea despre handbal”, devenit mai obositor și mai stresant chiar și decît urmărirea meciurilor în sine.
1 comment
daca tot e sport national as risca sa-mi dau si eu cu parerea: O echipa cu jucatoare crispate carora le e frica sa greseasca ca nu cumva sa fie luate la bataie de dl Tadici.Jenant. de la venirea d-lui dedu nu sa schimbat nimic in handbalul romanesc Trebuie sa intelegem ca au trecut vremurile cind se facea performanta cu „bita” si cu ‘palma’