Azi dimineață mi-a scris cineva cunoscut, de pe patul de spital. În afară de faptul că s-a operat și că are dureri, mi-a povestit ceva aproape halucinant. E și de rîs, nu vă speriați…
Deci îmi spune așa: „a doua zi după operație, într-o lume confuză oarecum, am avut de fapt senzația că cineva jelește după mine și că eu de fapt nu mai sînt…Se auzeau în jurul meu cîntece bisericești. L-am ascultat pe primul, cu ochii închiși și cu teamă, recunosc, pentru că nu prea știam ce se întîmplă. Și, imediat după primul cîntec a început următorul, în același registru, bisericesc. N-am mai rezistat și am deschis ochii, totuși, să văd ce se întîmplă. În stînga mea era o pacientă care avea în mînă o cărticică cu versurile imnurilor iar în dreapta mea o altă pacientă, dar fără cărticică, semn că le știa pe de rost. Și uite-așa, cele două au cîntat aceste două cîntecele dis-de-dimineața, pe două voci sau poate la unison, nu se știe, dar le-au cîntat. Și de-atunci, în fiecare dimineață, aud aceste cîntece, nu se știe pînă cînd, probabil pînă cînd una dintre noi se va simți mai bine și va putea să plece acasă. M-aș bucura să fiu eu prima căreia să i se dea vestea asta, că poate pleca acasă. Cam atît am vrut să îți spun”.
1 comment
Pai ce e rau in asta? Mai bine sa cante toti trei.