Scrisoarea e noul trend la români. Că-i deschisă, închisă sau chiar…pierdută, se pare că le-a luat mințile tuturor. După reportaj, anchetă și interviu, aș propune ca și „scrisorica” să intre printre genurile noastre jurnalistice.
Și cum n-am putut fi alături de ei la cursul festiv din acest an, m-am gîndit să le scriu și eu două vorbe celor 100 și-un pic de absolvenți de la Jurnalism.
Cu luxul pe care mi-l permit în ultimii cîțiva ani, acela de a fi prezent doar la evenimentele la care doresc să fiu, am ratat, totuși, cursul festiv de la Jurnalism, de această dată. S-a potrivit să fiu bolnav (de tipul netransportabil), așa că n-aveam cum să fiu acolo. Îmi pare rău și tocmai de aceea m-am gîndit să vă și spun asta.
În schimb mă bucur că n-am ratat întîlnirile săptămînale cu voi și vă doresc să vă găsiți liniștea în tot ceea ce veți face, indiferent dacă va fi vorba despre presă sau despre altceva.
Celor care vă veți găsi locul în presă, țin să vă arăt cum a construit Andrei Crăciun, în mai puțin de 500 de semne, o declarație de dragoste pentru Jurnalism. Cred că vorbele acestui tînăr jurnalist excepțional, care a lucrat în redacții adevărate încă de la vîrsta de 21 de ani și care acum a devenit un apreciat prozator și poet, vă pot inspira. Fără să cred că modelele vă pot folosi, cred totuși că aceste cuvinte se pot constitui într-o lecție, gratuită, de jurnalism adevărat:
„Ca să fii un ziarist bun trebuie sa fii – e obligatoriu – modest. Toți oamenii sunt mai buni decât tine la ceva. Trebuie să ai rabdare să îi asculți și să înveți de la ei. Sunt foarte norocos măcar în această privință: am cea mai frumoasă meserie din lume și sunt foarte bogat sufletește. Asta e cea mai importantă moștenire pe care mi-o lasă jurnalismul. Nu e tocmai puțin. Multumesc, băi jurnalismule! Te iubesc.” (Andrei Crăciun, jurnalist).
