foto: radiotimisoara.ro
Prima dată cînd am fost la mare am stat la o gazdă. La curte, nu la bloc. Și-acolo mai era o familie, de bucureșteni, medici, cu doi copii. Un băiat și o fată. Să zicem că aveau 10-11 ani copiii. Iar fata nu să zicem, asta chiar era frumoasă. Și asculta toată ziua Rod Stewart, „I am sailing”. Era la mare modă.
Așa că atunci cînd aud de Marea Neagră mie tot din astea îmi vin în minte, cu „I am sailing”…
Familia asta de bucureșteni era ca acasă acolo, la gazdă, oamenii veneau de multă vreme. Și stăteau multă vreme. I-am prins acolo, aveau deja două săptămîni, am stat și noi două săptămîni și pe ei tot acolo i-am lăsat, cică mai stăteau alte două.
De atunci mi-a rămas fixul ăsta cu statul la mare 3 luni (de atunci și de mai apoi, de cînd am stat de vorbă cu un salvamar), un vis pe care sînt pe care să îl abandonez, deși la un moment dat eram sigur că o să mi-l împlinesc.
Azi e greu de înțeles cum ne aducea viața acolo, în curtea unui om din Mangalia. Pe unii din București și pe alții din Cluj, nimic nepărînd anormal pe atunci, deși era. Dimineața și seara se întîmpla să stăm cu toții pe la ăla prin curte, cîteodată chiar să mîncăm împreună și să povestim tîmpenii, ca și cum am fi avut ceva în comun.
Pe post de duș exterior omul avea un ciubăr, apa se încălzea de la soare și noi cică făceam duș acolo, în natură, un alt lucru de care acum s-ar putea rîde cu gura pînă la urechi.
Se întîmpla ca omul acela să prăjească seara pești în curte și să ne invite. Un alt prilej de a vorbi vrute și nevrute în această companie „interesantă” în care familia de medici ne povestea despre medicină, gazda despre cum a prins peștii și noi despre țuica din Ardeal și slănina de porc. Dacă stai să te gîndești, acum, timp pierdut. Atunci adulților cred că li se părea interesant. Noi însă, copiii, ne plictiseam de moarte. Și-atunci mergeam la casetofonul ăsteia, a fetei frumoase, și ascultam „I am sailing”. Nu înțelegeam vorbele, cît timp Rod Steward le rostea noi o țineam cu „mmmmm-mmmmmm|, și cînd ajungea la refren, băgam și noi partea cu „I am sailing”.
Zilele treceau egal, cu tata care ne înnebunea să fim la 6 pe plajă, ba să vedem răsăritul, ba ca să aibă timp să contruiască nu-știu-ce-cort dintr-un cearceaf ancorat în niște bețe special pregătite la gazdă în curte. Venea apoi partea cu bronzatul obligatoriu, la care eu nu rezistam și treceam la fotbal cu tot felul de trupe de ocazie. Era un puhoi de lume de nedescris, cred că de pe atunci am oroare de spațiile aglomerate. Incredibil cum puteai sta, cu nasul la picioarele altuia, cearceaf lîngă cearceaf, cu rebus la tine, cu reviste cu poze, cu ziarul Sportul-luat-cu-pile de la chioșcul din colțul plajei, cu poza-cu-maimuța, cu grija să nu-ți fure portofelul…
Cel mai mult așteptam să vină seara.
Să pot merge să-l ascult pe Rod Stewart.
