Crimă și pedeapsă, cum ar veni, așa erau ieșirile mele la casa bunicului meu, care locuia pe strada Dostoievski…
În primul rînd pentru că, în rarele rînduri în care i-am fost… oaspete, mă lămurea că e foarte bun un fel de mîncare ce mie mi se părea oribil: pîine înmuiată în lapte.
Apoi, pentru că locuia vizavi de Spitalul de Ortopedie, îmi amintesc cu neplăcere că vedeam tot felul de „șchiopi” în jurul casei lui, ceea ce în mintea mea însemna că noi (el) le aducem ghinion…
Mai departe: mă scotea cu trotineta pe trotuarele alea din jurul casei și cînd întorceam capul să văd dacă e și el pe-acolo, îmi trăgea o palmă-blîndă peste cap și-mi spunea să mă uit înainte, nu înapoi…
Patru. Sau cinci: mă punea să dorm după-amiaza, ceea ce mie mi se părea o pierdere de timp.
Am o poză cu el. Și cu tata. Acolo, în poză, nu pare atît de dur ca în realitate…
…………………
După ani, și după ce a murit bunicul meu, m-am gîndit să citesc, ca într-un fel de aducere aminte, Dostoievski.
Nu pot să mă laud nici că am citit tot ce a scris autorul, nici că mi-a folosit foarte mult…
Mă rog, bunicul meu a murit cînd eu aveam 10 ani. Dostoievski murise și mai de demult…
Dar eu nu i-am prea înțeles nici pe unul, nici pe celălalt.
Îmi place, în schimb, să mă laud, în secret, că sînt clujean de trei generații.
Cîtă ipocrizie…
1 comment
Bravo, mia placut. Cu salutari:Lovas …….