Mircea, cu trupa veche de pe Eroilor. (el e in centru, camasa maro)
După succesul național și internațional al rubricii “Clujul bătut la pas”, avem o alta, de data aceasta cu oameni, nu cu case. Se cheamă “Clujeni de-ai noștri” iar ideea e asta: să vi-i arătăm așa cum sînt ei percepuți, fără să-i întrebăm nimic, fără să-i intervievăm, fără să le povestim viața, pentru că nu-i sigur vă vor să și-o povestească. E vorba despre oameni cu care ești obișnuit să te intersectezi, poate, dar cărora nu le-ai acordat timp. Aici ne putem face timp, nu mult, dar destul cît să vi-i prezentăm pe acești clujeni de-ai noștri. Unul dintre ei e Mircea Sebastian Popa, alias Mircioku, despre care clujenii zic așa: „a, îl știu, am fost colegi de armată, îl știu, am fost colegi de clasă, îl știu, e de treabă, no bine, cine nu îl știe pe Mircioku, vai de mine, păi am niște amintiri cu el de și mori, bine mă, păi Mircea e cel mai tare din parcare, nu pleci de acolo fără să îți rezolve problema, toată lumea îl știe”…
Cînd intri la Orange, pe Eroilor, figura lui îți este cea mai cunoscută. Și asta nu pentru a rămas cam ultimul supraviețuitor al unei trupe simpatice de mai acum 2 ani ci pentru că se identifică, practic, cu locul. E omniprezent, știe să facă de toate și nu pleci „nerezolvat” de acolo, orice problemă ai avea, asta e foarte adevărat.
Mircea Popa (stînga) și Sergiu Șincu (coleg)
Lumea care-l știe mai bine îi știe și obiceiurile, tabieturile. Unul dintre ele e păstrat cu sfințenie, cafeaua de dinainte de a intra în tură. Înainte vreme se petrecea după colț, pe Universității, după librărie, la o cafenea iar de ceva vreme locul s-a mutat la Carpați, la cofetărie. Va trebui probabil să renunțe și la chestia asta, pentru că deja știu prea mulți și apelează la serviciile lui și în aceste momente pe care omul le vrea unele de…liniște.
Mircea și-a cîștigat bunul renume și pentru că e calm și binevoitor cu toată lumea. Pînă și clienții de vîrsta a treia îl preferă, pentru că, zic ei, „domnu Mircea e foarte amabil, are răbdare, vorbește tare și îl înțelegem ce spune”. Partea asta, cu răbdarea, sper să îl mai țină, pentru că sînt unii care n-ar rezista nici 5 minute la seria de întrebări care ți se pun și la care trebuie să răspunzi pe acolo…
Din cîte-mi dau eu seama, „se scoate” cu viața de dincolo de spațiul în care lucrează. Spun asta pentru că îl văd în timpul lui liber, prin cartier, plimbîndu-se destul de des. E cu fiica lui, cu soția și cu un cîine. Toți patru, pe alei, sporovăind, mereu cu zîmbetul pe buze (e mai greu să-mi dau cu părerea despre cîine, care nu poți să îți dai seama cînd zîmbește și cînd e serios).
Mie mi-a plăcut de el cel mai mult nu cînd mi-a rezolvat chestii cu telefonul ci într-o perioadă în care acuzam probleme medicale și a stat să-și piardă vremea dîndu-mi un milion de sfaturi. Nu știu dacă mi-au folosit, dar înseamnă că a fost atent la ce i-am spus, lucru care se întîmplă destul de rar. De obicei oamenii folosesc timpul în care tu le vorbești pentru a se gîndi la ceea ce urmează ei să-ți povestească, lucruri mult mai interesante decît ale tale, desigur…
No bun, deci asta-i cu Mircea. E unul dintre clujenii pe care-i știe toată lumea. E simplu, e așa:
-Îl știi pe Mircea de la Orange?
-No bine, mă, cine nu-l știe pe Mircea?
