-Nu! Pleacă!, sînt cuvintele care i se citesc ușor pe buze fetei care-l concediază iremediabil pe cel care pare a fi iubitul ei.
Surprind scena, fără să vreau, din mașina oprită pentru a-mi căuta niște tic-tac-uri ce se ascunseseră foarte bine. Strada e îngustă, necirculată, geamurile coborîte, mașina la cinci metri de scena despărțirii.
Tic-tac, tic-tac, unde sînteți?
Tic-tac, tic-tac, trecea vremea și pentru băiat…
Ridic ochii și chibițez, în gînd: „pleacă, dac-a zis să pleci…”
De parcă m-ar fi auzit, face o mutră și pleacă. O ia rapid la stînga, pentru că exista doar varianta aceea pe strada strîmtă, altfel ar fi fost ca și cum n-ar fi plecat dacă ar fi luat-o de-a lungul…
Am găsit și tic-tac-urile, pot pleca și eu. Ăsta-i plecat și el, cam asta a fost…
Hopa, s-a pus pe plîns fata.
Mai risc o dată și chibițez din nou: „frumos ar fi să te-ntorci acum, că plînge fata…”
Trag cu ochiul la colțul ăla păcătos din stînga imaginii, număr ca în copilărie cînd așteptam autobuzul care nu mai venea, îmi propun să ajung la „zece”. N-a fost cazul. Cînd am ajuns între șapte și opt, apare omul.
Bine băiatu, așa se face.
Se iau de mînă, nu știu ce, ba se apucă și de rîs.
………………………………………………………………
A fost evitată o catastrofă.
În trei minute.