Cel mai simplu e, dacă ajungi în Gyula, să îl cauți pe Janos Kocis, care este ghid turistic. Pe om îl găsești la oficiul de turism care e amplasat într-o clădire cu igrasie de pe strada Kossuth nr. 7. Acest domn e plin de solicitudine, știe perfect românește și te poate îndruma în tururi scurte, medii sau lungi ale orașului, depinde cît vrei să stai. Despre acest distins domn au scris cei de la Ziar de Cluj, aici, o poveste de viață interesantă are omul…
Cum n-am stat mult, am ales varianta scurtă. Iar din cadrul ei, am ales-o pe cea și mai scurtă: o vizită la Muzeul Cîrnaților, una la cofetăria care funcționează din 1840 și în rest plimbări prin oraș.
Asta, cu Muzeul Cîrnaților, m-a dat gata. Pentru că nu știam de existența lui, nu pentru că mi-ar fi plăcut unele dintre instrumentele „din dotare”, cu care am înțeles că li se cam dădea în cap animalele. Am găsit și acolo un nene care le știa pe toate, era extrem de amabil și înainte să plecăm ne-a chiar dat să gustăm cîrnați, care sînt foarte buni. De-aia am și cumpărat.
Cu muzeul e cam așa: are trei încăperi, are tot felul de scule de-ale măcelarilor, dar și o panoplie de premii și medalii prin care a fost recompensată munca unor oameni cu adevărat pricepuți, din moment ce au cîștigat atîtea distincții internaționale. Într-una dintre fotografii, una de la Bruxelles, loc în care s-a primit un premiu important, ghidul muzeului susține că era prezent și Hitler (eu nu am înțeles exact care e și nici ce putea căuta acolo, așa că vă las pe voi să vă dați cu părerea).
Interesant e că existau la acest combinat, chiar și acum zeci de ani, laboratoare care verificau în amănunt carnea, luau analize, inclusiv pentru trichineloză, deși niciodată, se spune, nu au existat astfel de cazuri la această mare unitate de producție.
Partea cu cofetăria am văzut-o și la Digi, aici. Ce pot să vă arăt sînt niște fotografii, una dintre ele conținînd o tapițerie păstrată cu sfințenie acolo, una ce aduce aminte că înainte de a fi cofetărie, în acel loc a funcționat o farmacie.
Clădirea cofetăriei e frumoasă, intimă, interioarele plăcute, printre ele funcționînd și un mic muzeu cu intrumente de lucru de-acum o sută de ani. Nu poți să găsești prea multe cusururi, poate doar unele ce țin de echipamentul fetelor care vînd acolo: ele sînt tinere, frumoase, dar patronii locului puteau avea o idee mai bună în a le îmbrăca și pe ele în ton cu tradiția de peste o sută de ani a cofetăriei, nu în papuci de plastic din aceia cu care mergi la plajă.
Îmi place orașul, și asta am mai spus-o aici, la o vizită anterioară. Pentru o urbe de 35.000 de locuitori mi se pare că are destule atracții, în multe domenii, nu doar cel de bază, care e clar că e reprezentat de băile de lîngă castel.
Dar strada, care e oglinda unui oraș, e plăcută ochiului. Dă senzația de liniște, de ordine și de frumos. Adică nimeni nu poate obliga omul să-și pună flori la ferestre, dar în Gyula acestea există. Chiar și la blocurile mici, înghesuite, nu doar pe bulevarde.
