Bărbatul acesta are peste 70 de ani. Stă la doi pași de mare de-o viață și poate asta nici nu i-a făcut atît de bine precum ne imaginăm noi atunci cînd ne dorim s-o avem la picioare. Spun asta pentru că nu are figura unui om fericit. Ba mai degrabă pare a spune: „cine dracu mi-o fi pus marea asta atît de aproape de casă, cine m-o fi pedepsit să aud mereu și mereu zgomotul acesta care se repetă obsesiv”?
Și chiar așa. Ce gîndesc oare cei ce au marea la picioare toată viața? Oare se bucură c-o au în preajmă sau le iese pe gît atîta amar de mare? Se gîndesc ei oare așa, ca noi, ce bine că e soare, hai să fac o baie în mare? Sau își spun, așa cum pare a o face omul meu, of, ce plictiseală, aceeași și aceeași imagine, cu o pată mare albastră și verde, iar și iar, nici o surpriză. Cine dracu mi-o fi pus-o atît de aproape de casă? …
Oricum, omul meu e un personaj.
Parcă aș strica tot farmecul dacă aș vorbi cu el, să-mi explice și mie care-i viața lui. Ce să aflu, ce-aș putea scoate de la el? O poveste? A cîta, poate, din viața lui? Nu mai bine să îl las în pace? Ce să vorbească? Ce să îmi spună, că e bătrîn și că le-a văzut pe toate?
Mai bine să nu vorbim, de data asta. Să nu ratăm ocazia aceasta specială de a tăcea împreună.
De obicei stă inert.
Destul de des se uită în (la) pămînt, ca și cum ar trebui să crească ceva de acolo, din pămînt. Ceva care trebuie verificat din cînd în cînd. Destul de ciudat obicei, dacă te gîndești că e septembrie, și din cîte date am eu, nu prea crește nimic în pămînt în luna asta…
Probabil e văduv. Cum foarte bine ar putea fi celibatar convins. Nici una dintre variante parcă nu ar putea fi exclusă. Are un fel de amărăciune, care te-ar putea trimite spre prima variantă, și-un fel de sictireală, care te-ar îndrepta spre a doua variantă.
Pescar nu pare să fi fost. Nu dă impresia că s-ar raporta la mare în felul acesta. Mai degrabă pare că nu și-a dorit apropierea ei.
E ciudat să vedem un om locuind la 20 de metri de mare care nu se uită de fapt mai niciodată la ea. Se uită mai mult în pămînt, la chestia aia care ar trebui să răsară într-o bună zi.
Sau, cine știe, poate își caută chiar el locul cel mai bun, simțind că nu marea îl va primi după ce va fi plecat de tot, ci tot pămîntul…
