Viața lui Arthur se împarte acum între săptămînile pe care le petrece la Oradea, acolo unde are loc îndelungatul proces de recuperare și scurtele pauze, de cîteva zile, pe care le are pentru a și le petrece acasă, la Cluj. 
Un singur lucru nu se schimbă, ședințele de joacă alături de fiica lui, Carolina.
Așa l-am găsit și azi. Îi căuta Carolinei desenele animate preferate. A urmat sesiunea de puzzle. Apoi s-a trecut la versiunea outdoor, unde mingea a fost de bază, plus suflatul în instrumentul care produce baloane de săpun.
Se înțeleg foarte bine cei doi, asta e clar.
Despre recuperarea lui, ce să vă spun? Mai bine vă spun care consideră el că devine acum prioritatea numărul unu pentru el, așa cum mi-a spus: să reușească să se deplaseze cu cadrul metalic, nu doar cu scaunul mobil. Așa mi-a spus, așa vă spun.
Mai este pînă acolo. Important este că muncește zilnic și crede în forțele lui. Și, tot important, este că lumea din jurul lui, oamenii lui de încredere, familia, îi sunt în continuare alături și îl sprijină necondiționat.
Și după cum am înțeles, chiar dacă timpul a trecut și emoția stîrnită de necazul său s-a mai estompat pentru cei din jur, cîțiva i-au rămas alături și continuă să îi susțină eforturile. Aceste gesturi sunt realmente impresionante, mai cu seamă că printre susținători se află și cîteva persoane care vor să-și păstreze în continuare anonimatul.
Arthur ne citește, știe în continuare ce facem, e la curent cu mișcarea noastră sportivă din care a făcut parte multă vreme și-a zis că va fi acolo, în august, dacă ne vom întîlni, doar să știe exact ziua.
Nu de alta, dar în cazul lui, deși de la distanța de la care privim noi lucrurile nu pare, fiecare minut de recuperare e important.
