Azi am fugit pînă în Cheile Turzii, să mă întîlnesc cu Mihai Vasile. Bucureșteanul get-beget se „topește” de fiecare dată cînd ajunge aici și mai de fiecare dată cînd vine îmi place să-l văd acolo, nu să-l invit la Cluj.
Așa l-am găsit și azi, fermecat de tot ce se întîmplă și de tot ce i se întîmplă în Chei. Și i se întîmplă lucruri simple: stă de vorbă cu prieteni vechi precum Gyuri, pe care-l știe de peste 30 de ani sau cu prieteni noi pe care îi cunoaște mai ales datorită pasiunii lor comune pentru Cheile Turzii. Și umblă pe munți.
Mihai Vasile va rămîne pentru totdeauna al Cheilor Turzii, pentru care a scris în 1986 lucrarea Turism şi alpinism în Cheile Turzii, care a apărut în, atenție, 25.000 de exemplare. Cartea este una de o valoare extraordinară. Noutatea ei a fost prezentarea cu descriere şi schiţă a tuturor traseelor de alpinism pitonate în Cheile Turzii până în anul 1985. Despre Chei nu mai scriseseră pînă atunci decît Erasmus Julius Nyárády – Cheia Turzii, lucrare monografică (1937); Alexandru Bartha şi E. I. Nyárády – Cheia Turzii, Ediţia Mică a monografiei mai sus amintite (probabil 1937); Maxim Pop şi Alexandru Bartha – Cheile Turzii (1973).
Am stat în povești, nu mult, dar destul cît să consolidăm amiciția ce ne leagă deja de aproape 10 ani. Ani în care și-a dat silința să scrie pentru www.ovidiublag.ro, să aranjeze fotografiile mele făcute aiurea și postate dezordonat și să aibă răbdare cu mine (cel ce n-are răbdare cu nimeni).
Am mîncat o clasică ceafă de porc la botul calului și-am făcut doi pași pînă la casa lui Gyuri, prietenul lui, cu care am mai flecărit preț de-o juma de oră.
Am mai ridicat ochii, am mai văzut un munte, am mai admirat o vale și-am plecat.
L-am lăsat pe el să facă traseele lui nepereche alături de al său amic Gyuri și de poveștile lor cu alpiniști fenomenali ce și-au legat viața de acest loc pe care noi clujenii îl vizităm destul de rar, deși e atît de aproape…
