Constantin Bengeanu, un nume mare al voleiului românesc

Constantin Bengeanu e parte din istoria Sălii Sportu­rilor din Cluj, acolo unde prezenţa sa era aşteptată întot­deauna, mai ales când era vorba despre volei.

A condus şi destinele clubului Universitatea, avea destulă prestanţă şi stil, calm şi disponibilitate la dialog.

Interviul cu el m‑a luminat: am înţeles cât de sus era acest sport în România şi cum s‑a degradat starea lui, în timp.

 

Activitate profesională:

• antrenor principal al echipei de volei masculin Universitatea Cluj între 1964 şi 1989
• antrenor al echipei naţionale de volei masculin a României în perioada 1976‑1980, cu care a obţinut me­dalia de aur la Jocurile Balcanice, Adana, Turcia, medalia de argint la Campionatele Europene, Helsinki, Finlanda şi medalia de bronz la Jocurile Olimpice de la Moscova
• antrenor al echipei naţionale de volei masculin a Chinei, în anul 1978
• a crescut 47 de jucători care au ajuns în loturile naţionale ale României
• preşedinte al Clubului Sportiv Universitatea Cluj timp de opt ani
• distins cu calitatea de antrenor emerit şi diploma, precum şi medalia de merite deosebite în activitatea de perfor­manţă

Activitatea didactică:

• 1963‑1970, profesor la liceul „Nicolae Bălcescu” din Cluj, unde a predat disciplina volei
• 1970‑1974, asistent universitar la Institutul de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj, disciplina volei
• 1974‑1991, lector titular la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport Cluj, şeful disciplinei volei
• 1992, conferenţiar universitar, şeful catedrei de jocuri sportive şi şeful disciplinei volei din cadrul FEFS UBB Cluj
• 1999‑2000, prodecan interimar al FEFS UBB Cluj
• 1993‑2000, profesor universitar, şeful catedrei de volei şi al catedrei de jocuri sportive din cadrul FEFS UBB Cluj
• membru al Senatului UBB, membru în Consiliul Profe­sional al facultăţii
• coordonator al 155 lucrări de diplomă
• membru în comisiile de acordare a gradului didactic I la profesorii de specialitate din învăţământul preuniversi­tar

Activitate ştiinţifică:

• autor a trei cărţi, „Volei‑teorie şi metodică”, 1999, „Volei, iniţiere, fixare, consolidare”, 2000 şi „Volei, metodologia planificării”, 2000
• autor al 5 manuale – curs în specialitatea volei
• participant la simpozioane internaţionale cu susţinerea referatelor: 1977‑Helsinki, Finlanda, „Consideraţii asu­pra Campionatelor Europene”, 1978‑Bratislava, Cehoslovacia, „Aducerea jucătorilor în starea de formă sportivă”, 1978 ‑ Berlin, RDG, „Cauzele supraantrenamentului în volei”, 1979 – China, „Dezvoltarea jocului de volei european”
• colaborator la lucrări departamentale coordonate de Ins­ti­tutul Politehnic Bucureşti, printre care: „Program cadru pe ramuri de sport profil universităţi”, tipărită în 1986, autor al cinci lucrări independente cu tematica volei şi alte lucrări, precum „Direcţii de orientare ale fotbalului pe plan mondial şi în ţara noastră”, 1993, „Pregătirea pivoţilor în jocul de baschet”, 1993, „Sta­bilirea eficienţei în jocul de volei” ş.a.

Activităţi în afara sportului

• posesor al diplomei de excelenţă „Alexandru Lahovari”
• cetăţean de onoare al municipiului Râmnicu – Vâlcea
• nominalizat în lexiconul „Personalităţi clujene ale seco­lului XX”
• prezentat în lexiconul „Who‑s who” în România
• este caricaturist

 

… discuţiile cu Bengeanu au avut loc la el acasă,

prin 2003. Mi‑a plăcut atmosfera de acolo, părea un tip gospodar, preocupat să nu lipsească nimic alor lui …

Antrenorul cu școală multă

Constantin Bengeanu este vâlcean şi nu unul de rând, ci unul de soi, dată fiind descendenţa sa, dar şi graţie titlului de cetăţean de onoare al oraşului Râmnicu‑Vâlcea. Cu toate aces­tea, din 1962 el trăieşte în Cluj, unde prezenţa sa a fost una care s‑a identificat cu destinele voleiului de aici. Prin mâna lui au trecut multe nume mari ale acestui sport, dar parcă cel mai drag nouă a fost, din păcate trebuie să vorbim la trecut despre el, cel a lui Neluţă Bânda. Ideea de a‑l aduce pe Neluţă la Cluj i‑a aparţinut lui Constantin Bengeanu şi ea s‑a dovedit a fi una cât se poate de inspirată, pentru că, în jurul acestui jucător, s‑a format una dintre cele mai fru­moase echipe de volei ale „Universităţii”.

Protagonistul materialului de faţă este unul dintre cei mai buni teoreticieni şi practicieni ai voleiului românesc şi acestea nu sunt simple vorbe, din moment ce România, cu Bengeanu antrenor principal, a urcat pe un podium olimpic, la Moscova, în 1980. În anul 1978 a fost numit antrenor co­ordo­nator al lotului naţional al reprezentativei Chinei, un alt exemplu de înalt profesionalism.

Momentul de maximă performanţă pentru voleiul clu­jean s‑a consumat în anii 1993‑1994 şi 1994‑1995, când „U” ARDAF Cluj a câştigat două campionate naţionale şi a evoluat în Cupa Campionilor Europeni, fiind la un pas de calificarea în turneul final al acestei competiţii. De acest succes nu a fost străin nici Constantin Bengeanu, care a stat mereu în jurul acestei echipe de vis, creată la iniţiativa unei mari personalităţi, Mircea Nicorici, un om care a ajutat din răsputeri voleiul clujean.

A trecut, mai mereu, prin necazuri şi nu s‑ar putea spune că nu se observă pe faţa lui acest lucru, dar sportul i‑a folosit întotdeauna în momentele grele. O viaţă petrecută pe teren, la marginea lui sau la catedră, l‑a întărit şi l‑a pregătit să întâmpine greutăţile cu demnitate. Constantin Bengeanu se comportă bărbăteşte, îşi asumă greşelile, dar îşi apără în con­­ti­nuare şi principiile.

Vom vorbi acum despre volei, cu tot ceea ce înseamnă el: teorie, practică, rezultate notabile, insuccese, dar şi despre amintiri, al căror parfum va fi reînviat de Constantin Bengeanu.

Vă invităm, aşadar, la o o lecţie gratuită de volei, pro­fesorul de la catedra imaginară fiind Constantin Bengeanu, un nume legendar pentru istoria mişcării sportive din oraşul nostru.

 

− Puţini ştiu prin ce momente teribile aţi trecut în anii tinereţii. Cu scuzele de rigoare că vă aduc aminte de acele clipe, am să vă rog să le evocaţi.

− Da, m‑am născut în Vâlcea, la 17 noiembrie 1935, iar în 1945 am fost înfiat de o mătuşă a tatălui meu, care se numea Marinescu şi nu avea copii. De la ea am moştenit mai apoi o proprietate de 1.500 de hectare de pământ, reprezentând teren agricol şi păduri. Aveam 10 administratori şi peste 20 de servitori. Nenorocirea este că nu am putut profita de ea, eram prea tânăr, eram elev de liceu. În mare a administrat‑o tata, asta până în 2 martie 1949, când a fost ridicat de către Poliţie şi deportat. Cu chiu cu vai am reuşit să termin Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu‑Vâlcea. După ce am ter­minat prima facultate, în 1955, la Bucureşti, am fost arestat şi dus la Piteşti, un an şi patru zile, din cauza „apartenenţei” mele „chiabure”. Acolo am fost supus la nişte torturi sinistre, cu bătăi repetate. A fost vorba despre o detenţie la care şi alţi intelectuali au fost parte, din cauza ideologiei de partid de pe atunci, care nu era deloc tolerantă cu preocupările pe care unii dintre noi le aveam. Această ţară am acuzat‑o mult timp după aceea, deşi m‑am străduit să o iau oarecum de la în­ceput, dând examen, în 1955, la ICEF Bucureşti, sub un nume fals. Eram „fiul” unui ţăran din Horezu. În 1959, pe când să termin facultatea, m‑au prins din nou cei de la Securitate şi m‑au exmatriculat. Am fost trimis în producţie, unde m‑am calificat în meseria de instalator. După acest an de „peni­tenţă” am fost reînmatriculat şi astfel am reuşit să termin Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, la Bucureşti, ca şef de promoţie, însă din cauza „tinichelei” pe care o aveam atâr­nată de coadă, m‑au „scos” pe locul doi. Toată lumea se aştepta să rămân în Bucureşti, rezultatele mă recomandau, erau de altfel trei posturi în Capitală, dar eu m‑am decis să plec de acolo, pentru a rupe lanţul ghinioanelor care m‑au urmărit în tot acest răstimp.

− Şi aţi ales…Clujul?!

– Am ales Clujul, mai precis Şcoala Medie 13, cu program special de educaţie fizică, transformată mai apoi în secţie a Liceului „Nicolae Bălcescu”. Aici, având specialitatea volei, m‑am apucat să îmi adun copii, niciunul din Cluj, toţi erau din împrejurimi. În 1965 au început să apară rezultatele: am ieşit vicecampioni la copii şi şcolari, iar în 1967‑1968 am câştigat titlul naţional la licee cu program special de educaţie fizică şi sport, apoi campionatul de juniori. În 1970 am dat examen pe postul de asistent universitar, la „Babeş‑Bolyai”, post pe care l‑am ocupat până în 1974, când am devenit lector. Nu am putut avansa spectaculos, pentru că toate promovările ţineau de acel nenorocit de carnet de partid, pe care, cu sinceritate, eu am încercat de zece ori să îl obţin, dar de fiecare dată mi‑a fost refuzată „plăcerea”. După Revoluţie am ajuns în sfârşit conferenţiar, iar în 1993 am fost avansat la gradul didactic de profesor universitar, pe care l‑am ocupat până în anul 2000, când m‑am pensionat, împlinind vârsta de 65 de ani. După 2000 am mai predat, o fac şi acum, în sistem de plată cu ora. După 46 de ani de catedră, am o pensie de 3.900.000 de lei. Aceasta ar fi pe scurt cariera mea universitară, una care mi‑a adus destule satisfacţii, nu mă pot plânge, dar şi dezamăgiri, pe care le‑aş trece în seria lucrurilor inerente, pe care trebuie să le iei aşa cum sunt. Mulţumirea mea sufletească se leagă de băiatul meu, Cătălin, care este inginer şi lucrează acum la un mare trust internaţional, la Londra, de fetiţa mea, Cătălina, cea care îmi dă încărcătura morală de o lua din nou de la început şi de soţia mea, alături de care trăiesc o viaţă frumoasă şi liniştită.

− Să ne întoarcem puţin în timp şi să ne amintim de primii ani de sport, aceia care v‑au adus aproape de volei…

− Îmi cer scuze, ştiu că subiectul principal al acestui in­terviu este viaţa mea sportivă, dar am vrut să „scap” de la început de partea întunecată şi de aceea v‑am relatat episoa­dele cu detenţia şi exmatriculările. Am vrut apoi să redau cititorilor faptul că familia joacă un rol esenţial în viaţa mea, aşa că acum putem trece la volei. Am început acest sport încă din liceu, apoi, în 1950 am intrat în Tabăra Naţională de Juniori (care se identifică acum cu lotul naţional de juniori), care făcea cantonamente, dar numai pe timp de vară. Practicam şi fotbalul, chiar în Divizia B, la Râmnicu‑Vâlcea, dar eram mult mai atras de volei. Ajuns la Bucureşti, am fost imediat remarcat şi selecţionat la clubul CFR, în Divizia A. Am jucat apoi la ICEF, tot în prima ligă, până în 1957, când am retrogradat, dar nici atunci nu i‑am părăsit. Odată cu alegerea mea de a mă „repatria” la Cluj, am ajuns, inevitabil, la „U”. La început am stat la hotel, apoi la gazdă, iar după aceea, graţie prestaţiilor mele din teren, am primit o garso­nieră. Am fost adoptat fără probleme de către colegi, aveam o anume notorietate în domeniu, făcusem parte din „naţio­nala” B a României. Aici, la Cluj, am întâlnit altfel de oameni, mult mai de calitate, am putut să îmi desfăşor activitatea în bune condiţii, am fost sprijinit încă de la început, lucruri absolut impresionante pentru un tânăr ca mine, care a su­ferit multe.

 − Cum aţi făcut pasul spre antrenorat?

 – La început am fost „asistentul” antrenorului Fulger, un nume mare în voleiul clujean, apoi am devenit, după retrage­rea domniei sale, „uns” principal, moment în care am evitat să mai intru pe teren, pentru a nu lăsa loc de interpretări. Cea mai bună performanţă ca jucător am avut‑o în 1962, când am luat locul 2. Pe parcursul anilor, am fost mereu printre primele cinci echipe din ţară. Am avut, ca orice antrenor, suişuri şi coborâşuri, am fost, cu echipa, şi în B, dar am rămas mereu aproape de „U”. Marea şansă am avut‑o în 1992, când eram vicepreşedinte la acest club. Atunci am avut posibilitatea de a închega o echipă competitivă. L‑am adus pe Stoian de la Craiova, mulţumită unui coleg de al meu care era antrenor acolo şi mi l‑a cedat, apoi pe Dudaş şi toată ple­ia­da de jucători de care probabil toată lumea îşi aminteşte. A venit după aceea antrenorul Nicu Pop, un meseriaş, graţie domnului Mircea Nicorici, un om care a ajutat enorm voleiul clujean. Am câştigat două campionate, 1993‑1994 şi 1994‑1995, am luat Cupa României, au fost nişte ani foarte buni. Am pierdut posibilitatea de a evolua în „Final Four” în Cupa Campionilor Europeni din cauza punctaverajului, dar şi a unei „lucrături” despre care nu cred că are rost, acum, să vorbim. Mă mănâncă limba totuşi, aşa că voi reaminti că ucrainenii au dat meciul olandezilor şi aşa am ratat noi o ocazie fantastică, aceea de a evolua la un turneu final.

− Aţi format, de‑a lungul timpului, pe lângă sportivi de mare calitate, şi generaţii întregi de specialişti. Vă mai aduceţi aminte câteva nume?

− Desigur. Am să dau un exemplu elocvent, pentru că nu se poate ca lumea să nu şi‑l amintească pe Ion Bânda. Pe Neluţă l‑am adus la Cluj pe când era elev în clasa a X‑a şi vă spun foarte sincer că la început m‑a impresionat doar talia lui. Apoi, după ce l‑am testat, mi‑am dat seama că are o înde­mânare ieşită din comun. Istoria lui este una care ar putea fi tratată aparte, cum de altfel am impresia că tot dumnea­voas­tră aţi făcut‑o, pe vremea când el era încă în viaţă. Poate îi veţi consacra şi un remember, pentru că viaţa şi cariera lui sunt pline de întâmplări care ar face deliciul cititorilor. Eu am să spun doar două‑trei vorbe despre Neluţă: a fost un suflet extraordinar. Îmi amintesc că îl rugam să ia o locuinţă, pentru că rămăsese singurul veteran al echipei şi merita cu prisosinţă acest gest venit din partea oficialităţilor, dar m‑a refuzat sistematic, preferând să locuiască la cămin, alături de mai tinerii săi colegi, pentru a‑i simţi mai bine, nu numai pe teren, ci şi în viaţa particulară. Erau cu toţii nişte băieţi minunaţi, începând cu Măşcăşan, Bălaş, Corcheş, Chezan, Macavei, care în clasa a opta era deja trăgător principal în Divizia A. Invenţia mea a fost cea cu Neluţă ridicător, bazân­du‑mă tocmai pe dexteritatea sa, iar faptul că era stângaci era un atu.

− Aţi ajuns apoi antrenorul lotului naţional…

− Nu pot spune că am fost foarte încântat de acea numire, pentru că, să nu uităm, pe vremea aceea lotul avea cantonamente timp de zece luni pe an, ceea ce, pentru un om din provincie, era un disconfort. Trebuia să stai departe de familie şi chiar de echipa de club de care te ocupai. Eu am plecat cu scoatere din producţie, de la Universitate, la presiunea generalului Dragnea, care răspundea de sport şi care m‑a silit aproape să răspund solicitării. A fost, însă, un lucru pe care nu îl voi regreta însă niciodată. În primul rând pentru că am reuşit nişte rezultate foarte bune, apoi pentru spiritul meu, pentru cultura mea generală. Dacă trăiam încă zece vieţi, dar în afara sportului şi tot nu aş fi reuşit să văd atâtea locuri, să cunosc atâţia oameni, să am atâtea experienţe pe care le‑am trăit în această lume minunată a voleiului. În perioada în care am fost antrenorul lotului, am avut 76 de ieşiri în străinătate. Spuneţi dumneavoastră, pentru acele vremuri, nu era o realizare? Un alt lucru remar­ca­bil a fost acela că am „tras” după mine şase sportivi clujeni, din totalul de 12 câţi avea lotul naţional. Îmi amintesc că la unele antrenamente jucam Clujul cu „restul lumii” şi asta spre deliciul celor care asistau la pregătiri. Se formase chiar o rivalitate, deosebit de benefică din acest motiv. Concurenţa pe posturi era asigurată.

− Nu întâmplător au apărut şi rezultatele…

− Bineînţeles. Am câştigat Balcaniada din 1977, apoi în octombrie, la Helsinki au fost Campionatele Europene la care am luat medalia de argint, în anul în care au câştigat titlul ruşii. În 1980, la Olimpiada de la Moscova am fost conduşi cu 2‑0 de către Polonia. Am avut atunci inspiraţia de a‑l intro­duce pe Macavei. El avea o uşoară labilitate din punct de vedere psihic, dacă greşea o minge trebuia scos, pentru că nu mai făcea faţă emoţional. Pentru că anii de antrenorat nu au trecut în zadar pentru mine, aveam unele cunoştinţe de psi­hologie, mi‑am spus că: „Acum e momentul pentru Macavei, cel în care el ar putea schimba soarta partidei”. Nu m‑am înşelat, a dat tot ce avea mai bun şi am întors meciul, câş­tigând cu 3‑2 şi adjudecându‑ne medaliile de bronz. De atunci România nu a mai obţinut o performanţă similară, mai ales la acest nivel.

− În pofida acestor succese, aţi renunţat totuşi la naţională. Care au fost motivele?

− Eu îl aveam drept partener, ca secund, pe George Eremia, de la Dinamo. Nu este un secret că el era nepotul fostului general de securitate Eremia. Nu are rost să insist asupra motivelor, dar am hotărât să ne despărţim. Apoi am fost solicitat să preiau lotul alături de Aurel Drăgan, ofertă pe care am declinat‑o. A fost momentul în care am considerat că acest capitol din viaţa mea trebuia să se încheie, lipsisem prea mult de acasă, aşa că am spus „stop”.

− Pentru că aţi vorbit de cele 76 de ieşiri în stră­inătate, cum au debutat ele?

− Prima deplasare am avut‑o în Cehoslovacia, apoi pot spune că am fost peste tot, în afară de America. Un capitol aparte s‑a consumat în China, unde am fost antrenor-coordonator al lotului acestei ţări, aveam zece antrenori pe care îi dirijam. Asta se întâmpla în 1977. China, pe vremea aceea, era un mare zero în lumea voleiului, nici nu ieşise cu echipa dincolo de graniţele ţării. Propunerea pentru mine a venit în ideea ca ei să se prezinte în 1978 la Liga Mondială, care se juca în Japonia. România era „argintul” european, am stat cu băieţii mei o lună în China, unde am avut meciuri în fiecare zi. În această perioadă, ca o mare curiozitate, vreau să vă spun că nu am câştigat decât o partidă. La început am dat vina pe fusul orar, după aceea pe acomodarea cu ali­mentaţia. În fapt, am asistat la o realitate, aceea că ei „fura­seră” în toţi aceşti ani tot ceea ce se putea din voleiul mon­dial, au stat la „cutie” cum se spune, dar aveau un potenţial nemaipomenit. Ca să nu se facă de ruşine, au avut tăria de a aştepta, eu am ajutat cât am putut, cert este că, la acea Ligă Mondială, au luat locul trei. Preşedintele Federaţiei Chineze m‑a rugat la un moment dat să ţin o conferinţă despre nivelul voleiului european, bazat pe ultimul campionat al continentului. Au început întrebările, le‑am vorbit despre marea echipă a Poloniei, campioană mondială, olimpică, cu tot ceea ce înseamnă tactica lor. Ţin minte că mi‑am dat seama că aceste „consideraţii” pe care le făceam puteau fi interpretate politic, aşa că am cerut o pauză, în care m‑am deplasat la ambasada României şi am „raportat” cele ce mi se întâmplă la acea conferinţă. Ambasadorul mi‑a spus: „nu îţi face probleme, zi‑le tot ce vrei despre polonezi, e mo­mentul să îi bată şi pe ei cineva”. Uite că aşa, mai de la mine, mai de la alţii, chinezii au adunat date, iar apoi, la marile confruntări internaţionale, nu s‑au făcut de ruşine, ba din contră. Ceea ce îmi amintesc, de asemenea, cu mare plăcere este modul în care am fost tratat, aveam un translator, îl chema Li, care nu se dezlipea de mine. Condiţiile erau minu­nate, stăteam la un hotel de cinci stele, eram tratat ca o mare personalitate, eram invitat la marile recepţii ale Primăriei din Peking, mă învârteam în cele mai înalte cercuri de acolo. La Tokyo, pentru ca să ne întoarcem puţin la volei, China a bătut Polonia cu un sec 3‑0, iar eu, de undeva de departe, îmi savuram momentul de glorie.

− După acei ani, v‑aţi întors la Cluj…

− Da, m‑am gândit că e timpul să revin la ale mele, am început să reconstruiesc. La început a fost mai greu, dar după aceea s‑a intrat în zona luminoasă a echipei clujene. I‑am adus la „U” pe Vlaicu, Abraham şi Sanislav. Cu ei am intrat în Divizia A. Asta era în anul 1990. Au venit apoi Stoian, Dudaş, a apărut Tvardoclib, un nucleu pe care pot spune că eu l‑am format. Cu Nicu Pop antrenor, s‑a intrat în „era” ARDAF, şi de aici lucrurile se cam cunosc.

− Care au fost, în toţi aceşti ani, secretele antre­norului Bengeanu?

− Literatură de specialitate nu prea era. În afară de cu­noştinţele de fiziologie, pe care mă bazam, pentru că le aveam, am mers mult timp pe intuiţie. Nu este de lăsat la urmă latura psihologică, pe care, trebuie să o spun, o stăpâ­neam. Fiecare jucător este o entitate, care trebuie tratată separat. Bineînţeles, în contextul impus de acest sport, care este unul colectiv. Însă, detaliul este esenţial, ca şi în viaţă aş spune. M‑am preocupat să îmi înţeleg sportivii, chiar şi dincolo de orele de antrenament. Distanţa antrenor‑elev a fost păstrată, dar legătura umană a trebuit şi ea întreţinută. Am încercat să mă fac înţeles, apelând mereu la metoda discuţiilor individuale, singurele care pot da roade. Nu pot spune că am fost un apropiat al jucătorilor mei, dar nici nu am fost pasiv la problemele lor. Înţelegerea reciprocă, res­pectul, acestea sunt coordonate de la care nu am abdicat niciodată. V‑am dat exemplul cu Macavei, dar tot atât de bine aş putea vorbi despre toţi sportivii de care m‑am ocupat. Am respectat personalitatea fiecărui jucător şi poate că tocmai de aceea am fost la rândul meu respectat. Nu am jignit nicio­dată, am căutat să mă impun cu argumente. De aceea poate, relaţiile pe care le am acum cu foştii mei elevi sunt excepţio­nale, mă caută, schimbăm impresii, e foarte bine din acest punct de vedere. La catedră am încercat să imprim acelaşi stil de colaborare, i‑aş spune, şi eu, personal, sunt mulţumit de ceea ce am realizat la acest nivel.

− Care au fost metodele dumneavoastră de lucru în relaţia cu jucătorii?

− Eu consider că am fost un bun psiholog. Am ştiut să îmi tratez jucătorii în mod separat, pentru că fiecare dintre noi avem particularităţi specifice. Ca urmare, mi‑am respectat sportivii şi bineînţeles că am fost şi eu respectat. Nu am jignit pe nimeni, le‑am vorbit întotdeauna frumos, iar acele relaţii au rămas şi în ziua de azi identice. Şi în munca de la catedră am încercat să mă fac înţeles, pentru că informaţia privind întreaga metodologie a antrenamentului sportiv este una destul de complexă. Nu e numai alergare, forţă sau îndemâ­nare. Dacă nu deţii minime noţiuni de fiziologie, se poate da totul peste cap. Sportivii nu trebuie băgaţi cu toţii în aceeaşi oală: unul scoate o performanţă într‑un volum de muncă şi o intensitate mai mică, altul face acelaşi lucru, dar în condiţii diferite. De aceea am fost preocupat, şi la lotul naţional, să lucrez pe grupe individualizate, a căror menire era aceea de a‑mi specializa jucătorii. Am fost primul antrenor care am specializat jucătorii pe posturi: „Tu îmi faci preluare, tu ai serviciul” şi aşa mai departe. Am inovat şi jocul trăgătorului principal pe care l‑am făcut apărător de centru. De ce am făcut asta: pentru că sarcina acestuia nu trebuie să fie preponderent atacul, ci 60 la sută blocajul. Dacă am serviciu bun şi un blocaj eficient, nu pot pierde niciun meci. O arit­metică simplă îmi spune că, dacă prin aceste două procedee, blocaj şi serviciu, câştig 60 la sută din mingi, este suficient pentru a‑mi apropia victoria. Ca să fiu şi mai clar, un serviciu bun creează probleme pentru adversari, timp în care eu am timp să îmi organizez blocajul, astfel încât să îmi câştig punctele. Aşa au lucrat în ultima vreme italienii, olandezii şi uitaţi‑vă unde au ajuns. În finala de acum şase ani, din Grecia, în care italienii erau conduşi de olandezi cu 2‑1, au egalat la 2‑2 pe blocaj şi pe serviciu. În setul cinci, la 15‑14 pentru italieni, unul dintre ei s‑a îndreptat spre locul de serviciu. Am avut impresia că va trece uşor mingea, pentru a nu risca. În momentul în care am văzut că îşi ia elan, eu am închis ochii, pentru că nu îmi venea să cred ce curaj nebun are. Din săritură, el a trimis o ghiulea care a închis finala şi a adus Italiei titlul. Vă daţi seama câtă responsabilitate atârna pe umerii acelui jucător, dar şi ce pregătire mentală extra­ordi­nară avea, pentru că a conştientizat că numai punând probleme la preluare va reuşi să aducă punctul victoriei echipei sale. Iată unde vreau să ajung: dacă nu ar fi avut parte la antrenamente de această componentă esenţială, cea psihologică, pe care sunt sigur că antrenorul său i‑a dezvol­tat‑o, poate că în acel moment crucial ar fi clacat. Aşa însă, sportivul a fost pregătit să facă faţă încărcăturii emoţionale şi a reuşit.

− Ştiu că şi la serviciu propriu‑zis aţi revoluţionat puţin metoda de antrenament…

− Toată lumea era obişnuită cu antrenamente dure, după care, la sfârşit, băieţii treceau la serviciu, serveau ce serveau, mai mult din joacă, după care toată lumea mergea la duş. Vreau să vă spun că la lotul naţional începeam cu o oră de servicii. De ce acest lucru, pentru că precizia unui asemenea procedeu are nevoie de un organism odihnit, nu de unul „stors”. Îi rugam să servească la punct fix, în zone pe care le indicam, câte 20 de serve pentru fiecare. Ţin minte că am făcut istorie în lumea sportului prin faptul că îmi puneam câteodată ceasul în colţul terenului şi îi îndemnam să mi‑l lovească din serviciu. Ca dovadă că nu au reuşit niciodată, este faptul că îl port şi acum la mână. Apoi făceam pauză. Cu alergare, cu mişcări specifice, cu salturi, apoi cu rela­xare‑culcat.

− Cum vă simţiţi acum, după o viaţă pe care aţi pe­trecut‑o atât de aproape de teren, în diferite ipostaze: jucător, antrenor, conducător de club?

− Eu am făcut tot ce am putut pentru voleiul clujean şi pentru cel românesc. Dacă recunoaşterea valorii mele nu vine întotdeauna de la cei de la care poate că mă aştept, iată că vine din partea unor publicaţii internaţionale pe care am văzut că le‑aţi prezentat în cartea mea de vizită. Eu nu am renunţat la muncă, mă preocupă în continuare problematica deosebit de complexă a pregătirii în voleiul de performanţă, ca dovadă că şi în acest domeniu am avut câteva idei.

− Despre ce este vorba?

− La jocuri sportive, pregătirea la altitudine se face până la 1.400 de metri, unde este hipoxie de oxigen (lipsă de oxigen). Înainte de a pleca, fac o pregătire de cel puţin 10 zile, pentru că jucătorii îmi vin după o pauză, deci au un procent de 40 la sută din potenţialul lor real. În aceste 10 zile, eu trebuie să ajung la circa 60 la sută. Bine, merg la alti­tudine, dar în primele 24 de ore apare criza de aclimatizare, asta din cauza lipsei de oxigen, apoi creşte acidul lactic, din punct de vedere psihic sportivul este irascibil. De aceea, timp de 4‑5 zile trebuie tu, ca antrenor, să fii foarte diplomat, să lucrezi mult individual. Toate funcţiile organismului sunt prăbuşite în acest moment, sportivul vine de la şes la alti­tudine, să nu uităm asta. După ce acest episod de câteva zile este consumat, eu încep să clădesc şi ajung la circa 80 la sută din potenţialul maxim. Dar, atenţie, acum, după alte 24 de ore intervine criza de reaclimatizare, în care marile funcţiuni se prăbuşesc. Cum mi‑am dat seama? Mergeam cu băieţii în cantonament, făceam tot ce trebuie, dar când reveneam în Cluj, după o zi‑două, cu toţii erau praf. Unde greşeam? Iată că eu nu ţineam cont de criza de aclimatizare, de cea de re­acli­matizare. Ce vreau să vă mai spun? Pentru a evita depla­să­rile la munte, cu tot ce înseamnă cheltuială, eu aş putea avea o cameră perfect etanşă şi cu o pompă de rarefiere a oxi­genului, unde să lucrez patru ore pe zi în condiţii de hipoxie. În tot acest raţionament am plecat de la camera barică a scafandrilor, de la acel principiu.

Nici acum, la vârsta pe care o am, nu am renunţat să învăţ. Iată, am reuşit să fac lucrări serioase pe calculator, nu numai tehnoredactare. În Excel îmi ţin evidenţele sub formă tabelară, lucrez în Corel, fac planuri, desene, care îmi sunt utile în activitatea didactică şi nu numai. Pentru că am vorbit de tehnoredactare, eu îmi fac toate cursurile, eu îmi fac matriţa, am imprimanta color care mă ajută foarte mult, mai citesc câte o carte în domeniu, ce mai, sunt un autodidact în domeniu.

− Ne îndreptăm către finalul discuţiei şi am să vă rog să transmiteţi un gând celor care mai sunt aproape de voleiul clujean şi de ce nu, tuturor iubitorilor de sport din Cluj!

− Ce să vă spun, în primul rând trebuie să recunoaştem că voleiul clujean nu mai este ce a fost. Antrenorul de acum, deşi contestat într‑o anumită perioadă, în opinia mea face mai mult decât este omeneşte pentru a munci corect, pentru a obţine rezultatele care să menţină echipa pe o linie de plutire. În orice caz, orice antrenor onest trebuie respectat aşa cum se cuvine, pentru că anii pe care el îi petrece la mar­ginea terenului sunt ani grei, care îţi scot mulţi peri albi, în care te confrunţi cu probleme de o anvergură extraordinară, cărora este foarte dificil să le faci faţă. Solidaritatea de breaslă este şi ea importantă şi aici pot să vă spun că eu mi‑am respectat colegii şi nu de puţine ori i‑am apărat în faţa celor care nu le vroiau întotdeauna binele.

Lumea sportului din România se află într‑o perioadă confuză, de căutare a propriei identităţi, aşa că nici sportul clujean, în ansamblul său, nu se poate trata într‑un mod separat. Trebuie răbdare, încredere şi, indiscutabil, bani. Fără bani nu se poate face nimic. Eu aveam abilităţi în a obţine bani, este un lucru îndeobşte cunoscut, dar să spunem că vremea mea a trecut, las locul celor tineri, în care trebuie să avem încredere. Gândul meu este acum la familia mea, la cei doi copii şi la soţie, persoanele care au fost întotdeauna aproape de mine, care m‑au ajutat atunci când nimeni nu a făcut‑o. Ei reprezintă tot Universul meu. În rest, mă descurc eu cumva, aşa cum m‑am descurcat întotdeauna în viaţă.