Face parte din tridentul Dinea‑Richer‑Moise, mândria judo‑ului clujean de sub bagheta marelui antrenor Florin Bercean.
E o fată tonică, energică, muncitoare, harnică, întotdeauna cu zâmbetul pe buze.
Are o carieră prodigioasă dar când vorbește despre asta o face cu modestie.
Îţi dă impresia că a făcut cu uşurinţă pasul de pe tatami în viaţa de după sport, deşi, după ce o descoşi, observi că se raportează cu plăcere la viaţa în kimono.
I‑a plăcut ce a făcut, deşi acest sport a rupt‑o în două cu accidentările.
I‑a plăcut pentru că s‑a simţit în largul ei acolo, acolo unde o secundă poate face diferenţa: campioană sau direct în spital. Sunt secundele care îţi pot decide destinul.
Puţini sunt pregătiţi să judece viaţa într‑o secundă. De aceea mi‑a plăcut să mă apropii de lumea aceasta a judo‑ului, chiar dacă n‑am înţeles eu mare lucru. Dar am înţeles lucrul acesta: că aici fiecare secundă se pune, fiecare secundă e importantă.
Iar Laura Moise ştia foarte bine acest lucru.
Culmea, discuţiile noastre au avut loc la un spital. Nu de alta, dar era locul cel mai apropiat de casa ei pentru că stătea în Gruia iar eu eram la spitalul de pe strada Crişan, în apropiere.
Niciunul dintre noi nu era bolnav, nu vă gândiți la asta, a fost doar o întâmplare, aşa s‑a potrivit.
A fost interesant, mai ales când vorbea despre accidentări şi se uita în jurul ei…
- · ·
Data naşterii: 11.10.1976, Oneşti
Zodia: Berbec
Studii:
Liceul cu Program de Educaţie Fizică şi Sport „Nadia Comăneci” din Oneşti
Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport „Babeş‑Bolyai”, Cluj, promoţia 2000
Activitate sportivă:
- prima legitimare în 1988, la CSS – CSM Oneşti
- medaliată cu bronz la Campionatele Naţionale de Tineret în 1992
- dublă medaliată cu aur la Campionatele Naţionale de Junioare în 1992
- medaliată cu aur la Campionatele Naţionale de Tineret în 1993
- medaliată cu bronz la Campionatele Europene de Junioare în 1993 în Olanda, la Papendel
- medaliată cu aur la Campionatele Naţionale de Tineret – Speranţe în 1994
- din 1995 evoluează în cadrul echipei clujene „U” CSM ARDAF
- de 8 ori consecutiv campioană a României (senioare), categoria 48 kg, între 1994 şi 2001
- multiplă campioană naţională cu echipa „U” CSM ARDAF Cluj
- locul 5 la Campionatele Europene de Junioare de la Lisabona, Portugalia, 1994
- locul 7 la Campionatele Europene de Senioare din 1995
- locul 9 la Campionatele Mondiale de Senioare din 1995, Makuhari, Japonia
- medaliată cu bronz la Campionatele Europene de Senioare din 1996, Haga, Olanda şi 2002, Maribor, Slovenia
- locul 5 la Campionatele Europene din 1997, an din care începe seria participărilor sale la turneele internaţionale de categoria A. Tot în 1997 se numără printre participantele la cel de al zecelea Campionat Mondial (feminin), la Paris
- locul 5 la Campionatul European din 1998, Oviedo, Spania
- locul 3 la Campionatele Mondiale Universitare, 1998, Praga, Cehia
- participă la Campionatul Mondial din 1999, Birmingham, Anglia
- dublă medaliată cu argint la Campionatele Europene de la Bratislava, Slovacia, 1999 şi Paris, Franţa, 2001
- medaliată cu argint cu echipa României (aflată la prima participare la acest nivel) la Campionatul European de la Wroclaw, Polonia, 2000
- campioană europeană în anul 2000, la Wroclaw, în Polonia, una dintre cele mai bune performanţe ale sportului clujean din toate timpurile
- participantă la Olimpiada Sydney, 2000
- medaliată cu aur la Jocurile Francofoniei, Canada, 2001
- locul 5 la Universiada din 2001, China
… în 2003, într‑un salon de spital
O fată clădită dintr‑un aluat special
− Laura, în 1994, la o convocare a lotului naţional, la Constanţa, ai avut prima întâlnire cu una dintre marile campioane ale judoului românesc, Simona Richter.
− Da, acolo am avut una dintre întâlnirile providenţiale ale vieţii mele, cunoscând‑o pe Simona Richter, cu care după aceea, în 1996, când Centrul Olimpic s‑a mutat la Turnu‑Severin, am fost colegă de cameră şi foarte bună prietenă. „Liantul” nostru a fost clujeanca Ioana Dinea, o altă judoka valoroasă, care ne‑a convins, pe amândouă, să semnăm cu „U” CSM ARDAF Cluj. Desigur, auzisem despre profesionistul de excepţie, care este antrenorul Florin Bercean, cel care nu a fost „străin” de formarea acestui „trio”, de care toată lumea a vorbit atât de frumos: Dinea, Richter, Moise. Fără să‑l perii acum, dar domnul Florin Bercean este unul dintre cei mai importanţi oameni pe care i‑am cunoscut, datorită lui judoul clujean devenind cel mai important centru al acestui sport din România. Nu este mai puţin adevărat că perspectiva de a termina Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport din Cluj, un centru universitar de tradiţie, a contribuit din plin la luarea deciziei de a‑mi desăvârşi cariera aici. Nu în ultimul rând, poate în primul rând, hotărârea mea a fost luată în urma consultării cu tatăl meu, cel care a fost întotdeauna cel mai bun confident al meu.
− Cum ai găsit judoul din Cluj în 1995?
− Oh, a fost o mare dezamăgire. Eram obişnuită de la lot cu săli frumoase, saltele, condiţii optime. În schimb, am găsit nişte prelate în loc de saltele şi totul părea destul de sumbru. Domnul profesor Bercean ne‑a spus că toate aceste lucruri se pot schimba, dar numai munca noastră comună poate determina această schimbare.
La început nu îl prea credeam, mai cu seamă că, timp de trei ani, noi am tot luat medalii, am devenit cele mai bune din ţară, dar anunţata şi aşteptata schimbare nu s‑a produs. În perioada 1997‑1998, la lotul naţional antrenoare a fost doamna Ana Scrobotă, cu care noi nu am avut cine ştie ce rezultate. Din 1998 însă, la lot a fost numit domnul profesor Bercean şi parcă de atunci a răsărit soarele pentru noi. Spun mereu „noi”, pentru că împreună cu Ioana şi Simona am fost practic aceeaşi persoană, înţelegându‑ne perfect. Totul a fost, din acel moment, altfel. Dânsul a venit cu o „filosofie” proprie, absolut fascinantă pentru noi. Coordonata ei principală era aceea că trebuie să ne consultăm reciproc în ceea ce întreprindem. Astfel, dânsul a „spart” bariera psihologică dintre sportiv şi antrenor, iar acest fapt a avut darul de a ne motiva o dată în plus. În sfârşit, părerea noastră conta, nu mai eram consideraţi simpli „roboţi”, care trebuie să ducă la îndeplinire „sarcinile” trasate. Bine, lucrurile erau mult mai complexe, în sensul că se întrepătrundea o disciplină de fier, impusă de domnul Bercean, cu această maleabilitate, instituită tot de dânsul. Eram ca o familie, în care fiecare membru are sarcinile lui precise, în care există ierarhii, dar care are în acelaşi timp, un ţel comun. Ţelul nostru era să demonstrăm tuturor că suntem cei mai buni în tot ceea ce facem. Au început să curgă medaliile şi am ajuns la vorbele domnului Bercean, care ne spusese că, dacă vor apărea rezultate, vor veni şi zile senine. Am demonstrat că merită să se investească în noi, în sala de antrenament de la Cluj, în crearea unor condiţii optime desfăşurării unei asemenea activităţi complexe cum este judoul. În timp, noi am realizat şi altceva. Acest altceva s‑a cuibărit în mintea noastră atunci când ne‑am dat seama că avem o responsabilitate, aceea de a crea în Cluj o şcoală de judo veritabilă, pe care să se poată conta întotdeauna. De aceea am hotărât să rămânem toate trei împreună, pentru că numai astfel aveam putere. Tinerii care vor îmbrăţişa acest sport vor avea în noi modele, mai ales în ceea ce priveşte munca asiduă. Mă bucur nespus că am pus umărul la acest edificiu, care este astăzi judoul clujean.
− Am să te rog acum să ne spui câteva cuvinte despre impactul pe care l‑a avut asupra ta participarea la Jocurile Olimpice de la Sydney 2000.
− Cu siguranţă vă spun că acesta este visul oricărui sportiv. Nu am făcut nici eu excepţie, cu toate că participasem până atunci la sute de competiţii europene sau mondiale, dar Sydney 2000 a fost, în ciuda faptului că nu am cucerit acolo vreo medalie, o mare realizare din cariera mea.
Despre Australia în sine nu am impresii extraordinare, pentru că oamenii de acolo mi s‑au părut mult prea preocupaţi de activităţile lor cotidiene, iar ţara nu am avut prea mult posibilitatea să o vizitez, din cauza programului nostru destul de strict. De fapt, ca o notă generală, din sutele de ieşiri peste hotare, pot spune că doar în ţările baltice am simţit o căldură sufletească mai apropiată de ceea ce simţim noi, românii. Povestea mea de la Sydney este una destul de „ciudată” şi am să încerc să mă explic: am sosit acolo cu două săptămâni înainte de debutul propriu‑zis al competiţiei, adică pe 1 septembrie 2000. Pe lângă pregătirea specifică, am făcut o groază de alte lucruri, am vizitat muzee, grădini zoologice, parcuri de distracţii. Urma apoi, în 15, festivitatea de deschidere, un eveniment ce îndeobşte nu trebuie ratat. Pentru că eu urma să intru în concurs pe data de 16, am fost consemnată „la domiciliu”, în situaţia mea fiind şi lotul feminin de gimnastică. Bineînţeles că nu ne‑am putut reprima curiozitatea, aşa că am urmărit festivitatea ore în şir la televizor, aşa că practic tot nu ne‑am odihnit pentru a doua zi. Revenind la concurs, el a fost unul „scurt” pentru mine, pentru că am învins‑o în turul întâi pe coreeanca Kim, iar apoi am pierdut în faţa cubanezei Savon, care culmea, a pierdut şi ea în partida următoare, astfel încât nu m‑am putut recalifica şi am spus adio prematur aventurii mele olimpice. Am suferit pentru acest eşec, dar m‑am consolat repede, mai cu seamă că am putut participa la meciurile României de handbal, apoi la demonstraţiile de virtuozitate ale gimnastelor, am fost la concursurile de scrimă şi echitaţie (trebuie să menţionez că soţul meu a practicat acest ultim sport, el a făcut cros, dresaj şi sărituri peste obstacole şi de la el am moştenit acest „microb”).
− Ce făcea Laura Moise în timpul liber, atunci când nu era în cantonamente sau deplasări?
− Oh, eram vestite pentru apetitul nostru pentru discoteci. Atât eu, cât şi Ioana Dinea şi Simona Richter îl „terorizam” pe domnul profesor Florin Bercean, cerându‑i mereu voie să mergem la discotecă. De cele mai multe ori ne permitea acest lucru, dar e foarte adevărat că aşteptam câteodată să adoarmă şi doar după aceea „evadam”. Dimineaţa era mai greu, dar strângeam din dinţi şi nu lăsam deloc impresia că am fi obosite.
Îmi amintesc cu plăcere de un episod de pe vremea când eram la Centrul Olimpic din Oneşti, când mergeam la discotecă împreună cu antrenorul nostru de pe acea vreme, Scorbureanu Vasile, un tip foarte comunicativ, vesel, mereu cu zâmbetul pe buze. Dânsul avea o metodă originală: la întoarcere, ne provoca la o întrecere de alergare, până la locul de cantonament. Dacă ajungea una dintre noi înaintea lui era ok, dacă nu, făceam un program complet de înviorare. Îţi dai seama că, în majoritatea timpului, cam pierdeam şi nu era extraordinar de plăcut să faci înviorare la 12 sau 1 noaptea!
Revenind la domnul profesor Florin Bercean, mai ţin minte un episod care a făcut „epocă”. Săturate efectiv de monotonia stagiilor teribil de încărcate, cu două antrenamente pe zi, cu încleştări cu zeci de adversare pe tatami, cu un program draconic, ce mai, am „inventat” ceva. Împreună cu Ioana şi Simona, seara, îi „dedicam” poezii, în care îl făceam ba rău, ba bun, oricum, încercam prin asta să ne destindem. Nu ştiu cât de mult gusta dânsul aceste „creaţii”, dar pe noi ne distrau teribil. Ţin minte că la capitolul „râs cu lacrimi” erau versurile Ioanei Dinea, atunci când eram departe de ţară, cu referiri patriotice de genul: „Acolo este ţara mea” sau „Ardeleancă‑s ca o floare”. Împreună reuşeam nişte show‑uri totale, de referinţă. Era modul nostru de a rezista la solicitările fizice şi nervoase de peste zi.
− În toţi aceşti ani, nu ai avut intenţia să evoluezi în străinătate, la un club de vârf din Europa sau de pe alt continent?
− Drept să îţi spun idei am avut, dar le‑am abandonat destul de repede. De exemplu, puteam rămâne în Germania, dar inconvenientele erau că actele durau foarte mult, apoi concurenţa era acerbă, pentru că au şi ei sportive foarte bune. M‑am gândit apoi la Canada sau Australia, dar mai mereu m‑am simţit mult mai atrasă de a concura pentru ţara mea.
Nu pot să explic în cuvinte, e probabil ceva ce ţine de resorturile mele interioare, care mă atrăgeau mereu în România. Poate faptul că sunt extrem de comunicativă şi simt nevoia să fiu întotdeauna înconjurată cu căldură de prieteni, poate altceva, nu ştiu exact. Ştiu însă că, alături de soţul meu, îmi este foarte bine şi nu aş da această fericire pentru nimic în lume.
− Pentru că ai adus vorba, cum ai luat hotărârea de a te căsători, într‑un moment în care erai în plină efervescenţă ca sportivă?
− Să‑ţi spun ceva: a te căsători nu înseamnă a renunţa la sport. Eu am găsit persoana care îmi este mereu alături, Rudolf este foarte înţelegător, poate şi pentru că a fost el însuşi sportiv şi ştie la ce rigori trebuie să te supui atunci când faci sport de înaltă performanţă. Tu te‑ai oprit şi nu m‑ai mai întrebat şi despre hotărârea noastră de a avea un copil, dar am să‑ţi spun eu că tot împreună am hotărât că acum este momentul să îl avem, cât suntem foarte tineri. Astfel, vom avea prilejul să îi oferim şi lui mult din tinereţea noastră.
− Un gând de final?
− Simt o mare fericire când văd că la Cluj fiinţează la ora actuală Centrul Olimpic de Judo, de cadete, junioare şi senioare. Ştiu că am pus şi eu serios umărul la acest edificiu, împreună cu Ioana, Simona şi domnul profesor Bercean. Să ştii că nu e puţin lucru! Pentru cei care cunosc fenomenul şi privesc în urmă, cred că împreună, în toţi aceşti ani, noi am realizat ceva.