Doar poezia ar putea, mă gîndesc, să găsească metaforele potrivite unei imagini ca aceasta.
Precum versurile pentru foste sau viitoare iubite, așa ar putea așterne un poet iscusit povestea aceasta din vis.
Povestea pare una despre liniște dar și despre…izolare.
Nu are început și din cîte am aflat pînă la această oră de la cel ce-a visat-o, nu are nici un final. Cel puțin finalul nu s-a consumat până la ora trezirii din vis.
Cică era dimineață, în vis.
Și asta s-ar fi întîmplat în odaia de la etaj în care cei doi locuiau: ea s-a îndreptat, pe vîrfuri, spre balcon, să nu-l trezească.
Desculță.
Adică discret, vă puteți imagina probabil eleganța mișcării.
El a făcut însă ochi și a văzut-o.
Și i-ar fi spus:
-Hei, ce faci?
-Ies puțin pe balcon.
-Dacă tot ajungi acolo, îmi aduci și mie o portocală? (asta pentru că, într-adevăr, pe balcon exista un portocal mic, dar foarte productiv).
-Da, sigur că da.
-Și încă ceva: îmi spui ce mai e pe-afară?
-Mă uit acum…Nimic important.
-Bine, hai înapoi, să nu te prindă frigul.
Și cică în afara unui calde „controverse” pe care ar mai fi avut-o în legătură cu cine desface portocala și în ce fel, adică dacă asta ar trebui să aiba loc într-o manieră elegantă sau nu, cam asta a fost tot ce era de semnalat pînă la trezirea din vis.
Ce-o mai fi fost după aceea, nu se știe.
Dar liniștea ce fusese prezentă pînă atunci, în vis, nu avea cum să dispară doar așa, pentru că a apărut în scenă o portocală.
