N-am mai fost de un secol la Mugur Pop. Adică din secolul fără pandemie.
-„Ce să-ți aduc?”, zic.
-„Nu adu nimic, că sunt de toate. Bem cafea și-ți pot da o supă și-un pic de orez cu ciuperci, hai numa încoace”, zice el.
Drumul mi-e de fiecare dată drag. Mai ales o porțiune ce după ce te amețește ușor cu meandrele ei dulci îți arată dintr-o dată cerul. Așa, drept un cadou gata-mpachetat cu fundă roșie, albă, violetă sau albastră, depinde de cum bate soarele în ziua aceea.
Ajung.
Face un pic de larmă cîinele mic, cît să iasă Mugur, ca de obicei, să mă întîmpine. Și tot ca de obicei coboară scările și vine pînă la mașină. Niciodată nu-i e lene să facă drumul ăsta, poate și pentru că știe cît de frică mi-e de orice cîine, oricît de mic ar fi el.
Urcăm.
Direct în bucătărie.
Și direct la cafeaua aburindă.
Pînă s-o dăm pe povești, îmi fug ochii pe grădina botanică în miniatură ce-și întinde verdele peste tot prin odaie. O abundență deloc obositoare, ci mai degrabă fascinantă, ademenitoare.
„Ce-s astea ?”, întreb.
„Gustă”, aud.
Și-ncep.
Floarea soarelui, susan negru, ridiche, muștar. Și cine să le mai țină minte numele. Dar ce zic eu gust…, minune de gust, nu alta. De unde să-mi fi imaginat eu că bag in gură doi milimetri de verde și cînd colo simt aroma unei ridichi mai dihai decît dacă aș fi crăpat-o cu cuțitul…
Bineînțeles că mi-a explicat cu lux de amănunte dar și pe înțelesul meu care-i treaba cu aceste microplante și cît de bogate sînt ele în nutrienți.
De fapt a doua zi a și trîntit o omletă cu toate minunile astea și-a și explicat în stilul lui care-i treaba. Vreți să…vedeți? Poftiți:
„E doar o omletă. Ce vă speriați?
E drept, cu o microjunglă de microplante.
Super nutrienți. Superfood.
Adică au până la de 40 de ori mai mulți nutrienți decât planta matură.
Asta raportat la greutate, nu fiți cârcotași.
Bat jos colesterolul cel rău și bicisnic. Mârâie și rup nădragii trigliceridelor. Au polifenoli cu care execută pe loc radicalii liberi (aia de își caută electronul pereche, să aibă configurație stabila de octet sau dublet, nu contează…să n-o facă pe seama noastră).
Treaba e ca microveggies astea îs un fel de Superman, Zorro, El Cid, John Wayne, Pintea. De fapt toți laolaltă. Superman îi Floarea Soarelui. Zorro îi susanul negru. El Cid, Rodrigo Diaz Campeador, cu tulpina roșie de furie a ridichilor ușor picante, cum hăcuia el maurii cu Tisona, sabia lui vrăjită. John Wayne îi lintea, lin-te împușcă. Pintea îi ca muștarul care îi sărea când vedea grofii.
Tu, eroul vieții tale, cine ai vrea să fii?
Hai, nu vă supărați.
Mâncați și vă bucurați”.
Dar să revenim la firul povestirii noastre. Cât să o încheiem.
S-a-ndreptat spre oala cu minunea de zupă. „O vrei caldă sau rece?”, zice. Aflu că lui îi place rece. Și-atunci așa o vreau și eu. Îmi plouă în gură. Numai arome de legume. Că numai din legume e dar și pentru că parcă acolo s-au strîns toate gusturile. E minunată. Îmi dă și pită. Bună pită. Supă cu pîine.
Și povești.
Cu cai, cu cîini, cu buruieni, cu pămînt. Și cu ochii unul la altul, ascultîndu-ne. Și da, cu digresiuni, c-așa-i cu noi doi, o mai dăm în muzici și în filme, în ziceri și în cărți. Nu multe cărți, că n-am citit noi chiar atît de multe.
Nu ne-am gîndit la trecerea timpului petrecut împreună. Ne-a trezit din povești un telefon pe care l-a primit și care l-a anunțat că are ceva treabă la ora trei. Și-așa ne-am dat seama că ar cam fi timpul să plec.
Nu înainte de-a mai sta un pic.
Pe niște baloți de fîn. Pe-un pod pe care l-a construit.
Că da, Mugur construiește și poduri fel de fel.
Pe un astfel de pod am stat și-n bucătărie, dacă ar fi să o dăm pe filosofie.
Și n-are rost, că noi vorbim lucruri simple. Chiar foarte simple.
…………………………………………………………………………………………..
Gata. Plec. Vine cu mine pînă la mașină. Ca la început.
Ne-om mai vedea cît de curînd.
Să gust și din omleta aceea, că tare mi-a făcut poftă.
