Cu pictorul Virgil Dobârtă azi a decurs așa:
-?, acesta e mesajul pe care mi l-a trimis.
Asta înseamnă în limbajul nostru „No, ce faci, vii la cafea?”
Și la asta se răspunde cam așa: „Unde, la tine”?
Așa că am ajuns. Îmi lasă întotdeauna ușa deschisă, ca să știu apartamentul, că mereu îl sunam să îl întreb etajul, apartamentul, așa că a găsit soluția asta, întredeschide ușa, să știu unde intru.
Primul lucru pe care mi-l spune e că ar interzice prin lege culcatul înainte de ora 1 noaptea. De aici ar trebui să înțeleg că de aceea se trezește la 10, nu pentru că ar fi leneș și i-ar plăcea să doarmă mult ci pentru că oricum ai lua-o doarme ca toți oamenii, doar că se culcă mai tîrziu.
Îmi face cafeaua. Pune și biscuți. Nu în cafea, lîngă. Știe meserie.
Apoi o luăm spre balconul-grădină, o creație minunată a familiei Dobârtă, ca-n grădinile suspendate. Cum suspendată e și iedera ce dă un farmec suplimentar locului perfect de acolo.
Niciodată nu vorbim din prima despre ce lucrează, deși știe că asta mă interesează poate cel mai mult atunci cînd ajung la el acasă.
Acum să nu vă așteptați să vă și povestesc despre ce vorbim. Era o șmecherie doar aceea de a pune asta în titlu.
Dar o să vă spunem că balconul e minunat. Și că el ne și inspiră, probabil, în povești.
Ideea e că nu ne tăiem vorba niciodată. Cu Gipanu mă simt așa, minunat, pentru că avem o această convenție parcă semnată la foruri internaționale de prestigiu într-ale artei conversației, aceea de a nu ne întrerupe unul pe altul. Ba chiar de a nu ne răspunde la întrebări, așa cum apar răspunsuri la întrebări nepuse. E interesant. Foarte interesant.
Nu zic că toate vorbele au miez. Poate unele au și poleială, artificii, dar nimic artificial. E reconfortant să vorbești știind sigur că nu o să îți iasă vorbe.
Și uite-așa, din una în alta, l-am păcălit de mi-a arătat și ce a lucrat.
Mi se pare minunat ceea ce am văzut.
L-am întrebat ce e acolo, pe pînză, și mi-a zis așa: Natură moartă cu bondar.
E felul lui autoironic de a nu se băga în seamă explicîndu-mi sensuri ascunse ale artei sale, finețuri și mesaje artistice sofisticate.
Și totuși, ceva tot mi-a spus. Că după această perioadă de izolare a simțit nevoia să schimbe ceva în pictura lui. Ei bine, n-am întrebat ce, dar bondarul ăla și acum îmi zumzăie pe la urechi. Iar cînd mi-a spus astea două – trei cuvinte serioase figura lui s-a luminat. Dar imediat s-a cenzurat și a lăsat doar alea două-trei cuvinte serioase, ca și cum ar fi știut că nu are rost să se ia prea mult în serios, că n-are rost. Cine să înțeleagă?
Sunt fermecat de atelierul său. Îmi place fiecare lucru, fiecare pensulă pusă aiurea pe acolo, fiecare colț. Parcă toată încăperea e vie, chiar și fără oameni în interior. Tare interesant e sentimentul…
Bine.
„Dar să plecăm”, zice.
Ieșim și din camera-atelier și chiar și din casă.
Și mă conduce.
Nu doar pînă la ușă, ci chiar pînă în oraș. Așa, făcînd pași unul lîngă altul și povestind ceea ce n-am terminat de povestit pe balcon. Apoi pleacă zicîndu-mi servus.
Asta a fost tot.
Asta am vrut să spun în titlu. Că am unele dintre cele mai bune conversații cu Gipanu. Un mare artist.