Cu Viorel Simionca am fost coleg la Liceul de Muzică. El era „la internat”, adică locuia acolo, în liceu, că așa era atunci cu copiii de la țară sau din alte localități, locuiau acolo, în școală. Și studiau pe holuri sau chiar și prin toalete. Poate de aceea au și ajuns oameni mari mai apoi…
Mi se pare că ni s-a alăturat de prin clasa a cincea. Și studia la trombon. Dar era de fapt, încă de pe atunci, un minunat cantautor, putea reda la pian piese ale marilor formații precum Pink Floyd, Led Zeppelin sau Deep Purple, plus piese de ale lui. Talentul său excepțional avea să iasă în evidență pregnant și după Conservator, atunci cînd a abandonat trombonul și s-a desăvîrșit în muzica rock sau pop, cîntînd cu formații cu care… încînta auditoriul. A cîntat pe vapoare, a cîntat în săli de concerte, în aer liber și în general a fost un om liber. Și asta mi-a plăcut la el întotdeauna. Nu am păstrat legătura, nu am vorbit cu gura, dar sigur ne-am întîlnit de-a lungul timpului, în sensul în care eu îl admiram pentru ceea ce face.
A dat la un moment dat un interviu, în Adevărul, din care citez:
„Amintirile anilor de şcoală de la Cluj au tuşe groase: bătaie pe pâine, foame şi frig. Dar şi reversul : prieteni pe viaţă şi o rigoare pe care altfel, dat fiind temperamentul său, spune că nu ar fi putut-o câştiga. Bătaia pare să fi fost metoda de predare absolută în şcolile de muzică: “ toţi ne băteau, de la profesorul de instrument până la pedagogii din internat sau colegii mai mari. Cei care aveau potenţial mare luau şi cele mai crunte bătăi, ca să dea ce e mai bun din ei”. Cu tot chinul spune însă, oricât de ciudat ar părea, că i-a prins bine: “ Le spun elevilor mei, cum se făcea şcoală cu noi şi nu le vine să creadă. Dar ne-a prins bine. Ne-am călit şi am învăţat muzică”.
M-a cutremurat pasajul acesta. Pentru că noi, cei ce locuiam în Cluj, nu știam cît îndurau, iată, cei din…interior.
Cu atît mai important mi se pare că astfel de oameni au reușit să facă artă, în adevăratul înțeles al cuvîntului. Pentru că ei, cei care aveau acest exercițiu al umilinței, au fost de o sută de ori mai ambițioși decît noi, cei care nu aveam habar că muzica se face și cu suferință.
Acum Viorel scoate o carte. Sub egida editurii Karuna, grație eforturilor Marianei Irimia și a colaboratorilor ei.
Am vorbit cu el la telefon și mi-a spus că această carte e ca viața lui. Cu bune și cu rele. Cu propoziții scurte, cu fraze lungi, cu bucurii și suferințe. Și că se poate citi oricînd și oricum, nu e nevoie de lecturi suplimentare și nici de mari pregătiri pentru o lectură profundă. Sunt gîndurile lui. Și-atunci, mă gîndesc eu, că merită citite.
Lansarea e marți, pe 14 septembrie, la Muzeul din Bistrița, la ora 17.00, adică ușor de ajuns.
Am amici în Bistrița, așa că îi invit acolo, la lansare, sunt sigur că nu vor fi dezamăgiți. Nici de carte și cu atît mai puțin de Viorel, o figură luminoasă și un om excepțional. Știu că vor merge și prietenii lui din Cluj, cred că va fi fain la lansare. Și chiar și după lansare…
Felicitări, Viorel!
