Am primit de la domnul Dinu Mititeanu cea mai recentă carte a domniei sale, scoasă de Editura România pitorească în Colecția Verde.
Ca de obicei, autorul impresionează o dată prin calitatea scrierii și-apoi prin emoția pe care o degajă parcurgerea volumului „Munții…Trăiri, amitiri, cugetări”.
Chiar așa și e cartea aceasta: plină de trăiri, amintiri și pigmentată de cugetări. Iar la capitolul cugetări, sîntem răsfățați. Mie mi-a plăcut una, probabil cea mai scurtă: „Munții aștern pe cer săruturi” (Shelley).
Ceea ce face Dinu Mititeanu e arhicunoscut: dragostea de munte, călătoriile fascinante și multe altele. Ceea ce face însă prin aceste volume, dacă nu mă înșel chiar cinci la număr în această Colecție Verde, este o împărtășire cu cititorii, un demers lăudabil și demn de semnalat mai ales din partea unui om care a ținut mai mult pentru el această experiență în care muntele i-a fost mereu apropiat. De data aceasta cititorii săi sînt privilegiați, pentru că parcurgînd volumele se îmbogățesc cu poveștile nepereche ale autorului (autorilor, pentru că mereu e prezentă și doamna Marlene Mititeanu).
De oameni precum Dinu Mititeanu cu siguranță că e nevoie în orașul nostru. Ca repere, ca stîlpi ai societății și ca modele de urmat.
Iar Mihai Ogirnji, directorul revistei România pitorească zice bine:
“Cărțile lui Dinu – cum îi spunem noi, cei apropiați domniei-sale – nu mai au nevoie de prefețe și postfețe, de alte lămuriri, în general. Ele sunt, cum se spune în limbajul de astăzi, „marcă înregistrată”.