Discuția cu Anca Berlo, co-fondatoare a Transylvania Mountain Festival, pornită de la ideea de a reflecta evenimentul din acest an, a ajuns ceva mai departe. Sau mai în profunzime, deși la acest festival era vorba mai degrabă despre…înălțimi. Pînă la urmă s-a confirmat că reușitele colective sînt date de personalitățile fiecăruia dintre contributori.Anca a reușit să atingă subiecte profunde în acest dialog, lămurite cu o limpezime nu neașteptată ci binevenită, reconfortantă.
Anca Berlo este comunicator, filosof practician, jurnalist și explorator.
Preambul. Sau un alfel de mod de-a spune “să începem cu sfîrșitul”…
Pe toată durata acestei a opta ediții a Transylvania Mountain Festival Anca nota cu conștiinciozitate niște idei. Care s-au transformat în gînduri și-apoi într-o formă concretă, pe care a sintetizat-o. Și a ieșit cam asta, un fel de credo, rezultat al unei săptămîni aglomerate dar fertile:
“Cred că toate proiectele în care ne implicăm – fie comunitare, creative sau profesionale – pornesc din același loc interior: dintr-un daimon, din acea forță creatoare care cere să fie exprimată. Grecii știau asta. Spuneau că inspirația nu este „a noastră”, ci vine dintr-un câmp comun, ca o emergență, ca o idee care vizitează mai mulți oameni până ajunge la cineva disponibil să o manifeste.
Dar când intrăm într-un proiect de grup, provocarea devine mai complexă: trebuie să învățăm cum să punem la un loc aceste daimoni, fără să îi sufocăm, fără să îi forțăm, fără să îi anulăm. Un colectiv funcționează atunci când fiecare primește spațiu de expresie, putere de decizie pe bucățica lui și posibilitatea de a-și vedea ideile luate în serios. Asta creează angajament. Asta creează sens.
Când ai în echipă oameni puternici creativ, nu poți face micro-management – pentru că ori se sting, ori pleacă. Iar în proiectele comunitare, unde creativitatea este esențială și nu există motivație financiară propriu-zisă, oamenii rămân doar dacă se simt văzuți și utili. Dacă li se respectă daimonul. Dacă simt că participă la o co-creație, nu la un mecanism de execuție.
Aici ego-ul joacă un rol interesant. Ego-ul în sine nu e un dușman – e doar structura care ne permite să ne întâlnim cu ceilalți și cu noi înșine. Devine problematic doar când se inflamează, când uită că este parte dintr-un întreg. Dar atât timp cât îl ținem în raport cu un sens mai mare, poate fi o unealtă bună în procesul de creație.
Ce m-a învățat filosofia, și ce văd clar și în munca de echipă, este că dialogul autentic cere sacrificiu: renunțarea la infailibilitate, la proiecții, la perfecționism. Când nu există spațiu între ființă și narațiunea despre sine, orice întrebare este percepută ca un atac. De aceea, într-o echipă, e vital să construim acel spațiu în care ideile pot fi chestionate fără ca oamenii să se simtă răniți. Acolo apare maturitatea, claritatea, eudaimonia – prosperitatea spiritului.
Noi „scriem” unii în alții, chiar dacă nu suntem conștienți de asta. Fiecare privire, fiecare reacție, fiecare conversație lasă o urmă. Important este să știm cu ce hrănim dinamica unui grup: cu încredere sau cu frică, cu cooperare sau cu control, cu generozitate sau cu evitare.
De aceea, cred că există o a treia cale între individualism și colectivism: să ne dezvoltăm individual, dar să venim în colectivitate cu ce avem mai bun, punând la comun forțele noastre creatoare. O matrice în care fiecare contribuie, învață, greșește și crește – atât personal, cât și împreună.
Și aici intervine muntele ca metaforă vie. Muntele este o entitate care, de multe ori, ne acceptă sau nu ne acceptă. Ne obligă la luciditate, rigoare, prezență. Ne arată cât de mici suntem și cât de mari putem deveni în același timp. Ne amintește să mergem pe muchie între frică și imaginație, între îndrăzneală și prudență.
În cățărare, în mare parte din timp, eșuezi. Te confrunți cu tine. Rezolvi un puzzle, mișcare cu mișcare. E un antrenament mental care, de fapt, vorbește despre viață. Despre a păstra flacăra vie fără a te consuma. Despre a nu trișa, despre a te întâlni cu tine fără măști.
Și despre camaraderie: legătura care se formează când treci prin lucruri alături de cineva. Pentru că acolo devin memorabile experiențele – în efort, în bucurie, în surpriza drumului.
În final, cred că cea mai mare realizare este momentul în care te întâlnești cu tine. Acel punct în care nu mai ești fuzionat cu povestea despre tine, ci poți s-o privești cu luciditate. Din acel punct, viața devine mai simplă. Iar munca – fie un festival, fie un proiect de echipă, fie o încercare sportivă – devine nu doar o obligație, ci o expresie firească a ființei.
Poate de aceea suntem atrași spre munte, spre înalt: pentru acea formă de bucurie care e, pentru acel amestec de insignifianță și uimire. Pentru sentimentul de a fi parte din ceva viu, mai mare decât noi.
Acolo, cred, se întâlnesc daimonul, sensul și comunitatea. Acolo se ține flacăra vie”.
Aici s-ar fi putut încheia dialogul. Dar…
-A luat sfîrșit ediția a opta a Transylvania Mountain Festival. Care au fost elementele care au individualizat-o, ce a fost impresionant la această ediție?
-Anul acesta, dacă ar fi să pun o etichetă pe ediție, aș spune că a fost anul ghețarilor. Am ancorat festivalul în International Year of Glacier Conservation și, împreună cu Institut Français, am construit expoziția „GLACIERS – GHEȚARII”, un proiect educativ care a adus în curtea Institutului, chiar în centrul Clujului, trei viziuni foarte diferite asupra ghețarilor: Julia Roger-Veyer, cu abisurile și rămășițele Mer de Glace, Alexandru Sava, cu itinerariile lui de pe Tacul, Peru, Islanda, și Dan Tăuțan, cu jocul de contraste dintre lumină și întuneric, gheață și rocă.
A doua dimensiune care a individualizat ediția asta a fost zona de premii și recunoaștere. Dincolo de trofeele „clasice” pentru film și fotografie, am simțit nevoia să lărgim cercul și să recunoaștem explicit oamenii și proiectele care mișcă lucruri în comunitate. Așa au apărut trei premii noi dedicate impactului local:
- Inițiativa anului 2025, acordată proiectului „Pe mâini bune împreună – un spital pentru Apuseni”,
- Parteneriat Academic Creativ 2025, pentru colaborarea pe termen lung cu Facultatea de Geografie UBB,
- Proiectul anului 2025 din Munții Apuseni, pentru noul refugiu Piatra Tâlharului, realizat de CAR Cluj.
Pe lângă acestea, am extins și secțiunea de excelență în sport, pentru că este greu să faci performanță în sport în România, și am vrut de mult sa putem pune in valoare sportivi. Am oferit trofee dedicate MTB și escaladei (feminin și masculin), și am acordat marele trofeu de activitate montană Fundației Conservation Carpathia, pentru proiectul amplu din Făgăraș.
Iar unul dintre momentele cele mai emoționante din gală a fost vizionarea în premieră a trailerului „Hoinari prin munți”, despre Marlene și Dinu Mititeanu – un fel de arc peste timp cu rădăcinile comunității de munte de la Cluj.
Ești co-fondatoare a TMF. Cum ați identificat această nevoie, cu ce gânduri ai plecat și unde s-a ajuns după 8 ani?
Istoric vorbind, au mai existat festivaluri de munte la Cluj. Din câte știu – dar nu m-am documentat personal – unul a fost organizat o vreme de Facultatea de Geografie din Cluj. Așa că ideea de a face încă un eveniment, de a face un festival, exista deja „în aer”.
Îmi place perspectiva grecilor despre inspirație – ei spuneau că ideile plutesc în aer, că le aduc muzele și noi, ca oameni, trebuie doar să fim receptivi ca să le primim. Muza a trecut și prin grupul nostru și așa a apărut festivalul.
Pragmatic vorbind, la final de vară 2018, când am revenit cu Mihnea Prundeanu de la Chamonix, ne-am văzut cu Diana și Gabi Roșca și am schițat ideea de festival. Mihnea a considerat că cel mai bine e să-l organizăm într-o perioadă în care nu prea există expediții pe munte, când condițiile meteo sunt mai puțin primitoare pe munții din lume – și așa am rămas cu luna noiembrie.
Timpul era scurt, așa că din punct de vedere financiar trebuia să mergem la sigur. Nu era timp de vânzare, de construit relații noi. Ne-am dus la partenerii cu care deja lucram pe proiecte de munte. Adică doi majori:
- msg România, partenerul pe termen lung la Maraton Apuseni – fără de care nu ar fi existat concursul, nu ar fi rezistat nici financiar la fluctuații și nici la reconfigurările din echipele inițiale;
- Garmin, pentru că erau puțin implicați în Maraton Apuseni – ofereau premii ca sponsori – și separat îl sprijineau de ani de zile pe Mihnea în expedițiile la munte și în prezentările pe care le făcea post-expediții (am vorbit mai jos și nu mai reiau în detaliu).
Țin minte că eram în 2018 în sala de conferințe de la Garmin și ei ne-au întrebat: „Dar voi de ce faceți acest festival?” S-a lăsat liniște. Atunci eu am zis că îl facem pentru că vrem să facem educație montană, pentru că știam din mediul în care trăiam – și din cel al ghizilor – câte greșeli se fac pe munte, câtă lipsă de educație există. Am vrut să aducem o perspectivă modernă asupra sporturilor de munte și asupra alpinismului, să întinerim mediul, să aducem valori noi în acest spațiu.
Multă vreme în România alpinismul a rămas blocat într-o mentalitate de tip expediționar, de cucerire. Performanța în alpinismul modern înseamnă stil alpin, autonomie, creativitate, respect pentru munte – nu asaltarea sa. Autonomie înseamnă să mergi pe munte fără corzi fixe, fără oxigen suplimentar, să deschizi linii noi sau să parcurgi ruta cu ceea ce ai pe tine ca echipament. Uite ce criterii există la Piolets d’Or, cea mai importantă distincție în alpinism:
https://pioletsdor.net/index.php/en/introduction/charter
E o discuție lungă… Pentru că, de-a lungul anilor, au existat persoane care au profitat de lipsa de cunoaștere a publicului larg și și-au prezentat expediții turistice ca expediții sportive, de tip performanță în alpinism – și asta nu e onest. Onest este să-ți știi nivelul și să spui că, de fapt, ești un turist care plătește foarte scump o excursie la altitudine, nu un alpinist în sensul modern al cuvântului.
Mai avem iarăși o problemă în media – folosim cuvinte de genul „cucerirea muntelui”, un limbaj foarte autoritar, colonizator, instrumental. Muntele este o entitate vie care trebuie respectată.
Și, dincolo de aspectele acestea tehnice, mai este bucuria muntelui și latura mai spirituală despre care ți-am povestit – acel sentiment de libertate, de conexiune cu natura. În unele țări nordice, medicii prescriu deja excursii în natură…
Am vrut deci să punem în valoare: etica muntelui, bucuria de a fi pe munte, educația, stimularea producției de conținut de munte.
Cu gândurile astea am plecat.
Evenimentul a fost un succes: am avut filme de calitate de la început, am finanțat pentru 2019 producția unui film despre expediția lui Mihnea și a unui coleg ghid pe Chobutse, in valea Rolwaling unde își doreau să facă o premieră.
https://mihneaprundeanu.com/chobutse-attempt-on-the-north-east-face/
Nu au reușit, s-au oprit sub vârf, dar câțiva ani mai târziu niște alpinisti confirmati au continuat ruta și au finalizat-o, ceea ce a dovedit că intuiția lui Mihnea (el a făcut documentarea pentru traseu) a fost bună. A văzut o linie bună.
Din start, la TMF 2018 am organizat: ateliere despre siguranță pe munte, navigare cu GPS pe munți, atelier de prim ajutor, desen pentru copii, ture MTB, drumetii, expoziție a cluburilor de munte – la Cercul Militar (se vede în aftermovie) 2018.
Am avut invitați din străinătate, câștigătorii filmelor, ai competiției de fotografie etc.
Am făcut asta și în 2019, iar după pandemie am încetinit. O parte din echipă eram în România, o parte în Franța (povestea mai jos), finanțările au dispărut. Am devenit un festival independent, în sensul că îl organizăm cu resursele proprii – avem toți locuri de muncă și alte proiecte din care trăim. Festivalul, în acest moment, este ceea ce anglo-saxonii numesc labor of love.
Ca să fim onești intelectual, în grupul inițial cu care am dat startul evenimentului simțim lipsa activităților din perioada pre-Covid. Dar acelea necesită logistică mai mare, echipe de voluntari, membri plătiți în echipă…
Acum ne îndreptăm mai degrabă, cu acest format, spre un eveniment de tip circuit de cinema, și nu asta ne dorim. Există nenumărate evenimente de acest soi – Montagne en Scène, Glisse en Coeur, Reel Rock, Banff… – care logistic sunt mai simple. Ai nevoie de un cinema, o platformă de prezentare a filmelor, ceva marketing și o mână de voluntari.
Dar nu asta ne dorim pentru noi. Chiar dacă acest tip de evenimente sunt foarte faine și își au rostul lor in ecosistemul culturii montane. Plus că echipa noastră operațională a devenit mai restrânsă la nivel de „centru”, decizional – și asta e ceva ce eu îmi doresc să se schimbe.
Ce este bine este că, de doi ani, suntem invitați la Timișoara cu o selecție a celor mai bune filme de la TMF Cluj-Napoca; mergem, în general, în februarie.
După 8 ani simt că am putea avea un impact mai mare, dar cu resursele pe care le-am avut toți la dispoziție – financiare, mentale, de timp – asta am reușit. Faptul că evenimentul are loc în continuare, după șocul pandemiei, este meritul echipei din Cluj, echipei locale care l-a ținut pe linie de plutire chiar dacă și-a pierdut din anvergura de dinainte de pandemie.
-Cum ai simțit impactul acestui eveniment în lumea montaniarzilor? Dar în comunitate?
-Festivalul a fost bine primit de la început, iar comunitatea ne-a recunoscut și ne-a acceptat să o reprezentăm. E ceva important de știut despre comunitățile de munte – asta am observat și în România, și în Franța: sunt comunități destul de închise, în sensul că trebuie să câștigi încrederea, să contribui ca să fii acceptat. Nu poți să apari din senin și să spui că organizezi un festival pentru o astfel de comunitate, pentru că oamenii nu te vor onora cu prezența.
-Care ar fi rezumatul acestor 8 ani?
-TMF este un festival independent – adică, mai simplu spus, îl facem pe timpul și banii noștri, momentan, cu sprijinul unor parteneri.
Au ajutat major partenerii pe termen lung, cei care au găzduit proiecțiile de film, expozițiile foto, petrecerea de sâmbătă seara – foarte apreciată de comunitate –, cei care au oferit premii și ne-au ajutat cu voluntari.
Operațional, ediția aceasta, Diana Roșca și Gabriel Roșca au fost cei mai implicați. Restul sunt prieteni din comunitate care ne-au ajutat așa cum o fac în fiecare an: logistic la cinema, organizatoric, cu recomandări și contacte.
Trebuie să fie clar că acest festival este organizat de o mână de oameni și că, dacă ar fi să o facem pentru bani, nu ar avea sens. Ne implicăm pentru că, în general, dacă cineva face ceva, o face pentru că există o recompensă. Uneori câștigul este imaterial.
Suntem ființe creatoare de sens și, conștient sau nu, ne dorim o formă de „nemurire”. Există, în general, două moduri de a rămâne în memoria colectivă: făcând copii sau producând ceva care să reziste după ce noi nu mai existăm material – deci copii spirituali. Una dintre replicile pe care le-am auzit în filmul Robson, după coborârea pe schiuri a muntelui, exact despre asta este – faptul că acum protagoniștii au numit acea linie și rămân în memoria comunității.
În cazul meu, o fac din dorința de a contribui și de a avea un impact în educația montană din România.
Marile întâlniri au avut loc cu cei care au înțeles ce facem și ne-au sprijinit.
-Există senzația că este mai mult decât un festival, ci o respirație nouă în comunitate, un pol cultural până la urmă…
Așa este. Am spus din start că evenimentul se cheamă festival de munte și asta, pentru mine, înseamnă conexiune umană, prilejuri de a ne întâlni. Nu e doar un circuit de filme la cinema.
Mi-am dorit un spațiu în care să putem comunica, să învățăm – și cred că nu doar eu – și acesta e motivul pentru care am integrat ateliere, ieșiri în natură, discuții cu invitați.
Este important să ne întâlnim unii cu alții, pentru că așa se nasc colaborări. Ne-am dorit să stimulăm și latura artistică – simplu spus, să vedem filme despre munte produse de comunitatea din România.
Din fericire, asta s-a și întâmplat: de exemplu, Adrian Crapciu și Radu Restivan s-au întâlnit la TMF și deja au colaborat la producția a două filme. Dar se poate mai mult, mai ales cu ajutorul tehnologiilor emergente.
Anul acesta am văzut la TMF și filme de tip short, de exemplu Zahir, în care două protagoniste pornesc într-o excursie cu bicicleta, escaladează un traseu și ne spun o poveste cu ajutorul unor filmări realizate de ele și, probabil, cu ajutorul unei a treia persoane. Asta pot face și atleții și sportivii din România fără prea mult instructaj.
Cred că ce e mai important este să prindem curaj să producem astfel de conținut. Apare un fenomen de contagiune: odată ce a făcut cineva ceva greu, bariera dispare și automat lucrul respectiv nu mai pare atât de inaccesibil, ba chiar realizabil. Asta ne-am propus legat de producția de conținut autohton.
-Cum gândești că se poate dezvolta în anii următori?
Cred că putem continua cu ce a mers bine, și anume prezentarea filmelor în cinematografele din țară. Cu păstrarea relațiilor cu partenerii care ne sprijină – unii de la prima ediție.
Cred că putem dezvolta latura comunitară – prin reuniuni cu membrii din comunități, ateliere în care oferim oportunități de învățare și prilejuri pentru întâlniri. Eu mi-am petrecut serile săptămâna aceasta povestind cu cât mai multă lume. Am încercat să iau pulsul, să capăt perspectivă – să ascult ce ar vrea lumea să găsească la un astfel de festival.
Printre altele, destui membri din comunitatea din țară ne spun în fiecare an că e pentru prima dată când aud de eveniment – deci putem îmbunătăți comunicarea.
Cred că ne putem dezvolta ca echipă, să ne îmbunătățim dialogul și procesele decizionale. Anul acesta am fost mai puțin implicată operațional și decizional și asta îmi doresc să se schimbe.
Cred că, periodic și la final de fiecare ediție, putem face un exercițiu reflexiv – asta e un fel de igienă mentală. Am învățat asta din practica filosofică, o aplic și în alte grupuri în care lucrez, fie pe proiecte comunitare, fie profesionale, și funcționează.
Ne mișcăm ca societate cu o viteză foarte mare și e necesar să facem, din când în când, un pas înapoi în care revenim la întrebările de la început: de ce facem asta, unde suntem, în ce direcție mergem și ce prioritizăm. O axiologie de grup.
Despre Anca Berlo:
-Cum s-a produs apropierea ta de această lume a iubitorilor de munte, de natură?
Natura, explorarea și călătoriile m-au atras de când mă știu. Una dintre primele amintiri pe care le am din copilărie este că, la un moment dat, mi-am imaginat toată viața: cum am să cresc, am să mă căsătoresc, am să fac copii, am să îmbătrânesc și după aceea am să mor. Și țin minte cum m-a cuprins un sentiment de anxietate. Mi-am spus atunci: „Nu poate fi doar asta! Viața trebuie să fie mai mult decât atât.”
A fost un moment fugitiv, foarte timpuriu, mai mult o stare decât o verbalizare. Am uitat multă vreme de el, până când am descoperit filosofia și am început un amplu proces de examinare a vieții.
Vezi, am avut o dilemă existențială de mică: „Eu ce fac cu viața mea?” 🙂 Am aflat ulterior, în practica filosofică și lucrând cu copii, că astfel de întrebări despre viață și moarte sunt firești – și le discut cu cei mici când se ivește ocazia.
Ce vreau să spun cu asta este că natura, și îndeosebi latura ei contemplativă, mă atrage foarte mult. Când eram mică îmi plăcea să visez cu ochii deschiși; mă surprindeam deseori la birou nefăcând temele, dar călătorind cu privirea dincolo de geam.
Așa că atunci când s-a ivit ocazia să explorez și geografic, nu doar imaginar, am zis un DA din toată ființa mea. Înclinația asta a fost alimentată și de o excursie de tip circuit cu autobuzul în Europa, pe care am făcut-o cu clasa în liceu, și care a avut un impact major. Crescusem până la 7 ani în comunism, apoi în ambianța din tranziție, iar când am vizitat țările din vestul Europei am descoperit o altă lume – culori, abundență și vitalitate. Atunci mi-am zis că, în viața asta, am să călătoresc. Și asta fac de 20 de ani.
Am început să merg pe munte constant cam prin 2011, când locuiam în București. Cu “prieteni care aveau alți prieteni” si care cunoșteau traseele montane. Și s-a nimerit ca printre ei să se numere un viitor coleg de club din actualul CAR Filiala Cluj – fostul Universitar.
Din 2011 colaborez cu Centrul pentru Studii Complexe (CSC), o organizație neguvernamentală și non-profit înființată în 1996, – unul dintre primele think-tank-uri din România care urmărește să promoveze noua paradigmă a Complexității către publicul larg. O colaborare despre care pot spune că mi-a schimbat viața.
Am fost activa in aceasta organizație în diverse perioade, în funcție de disponibilitate.
M-am implicat în diverse evenimente dedicate științei pentru societate, precum Noaptea Cercetătorilor Europeni și Atlantykron, academia de vară pentru științe prospective.
Ca filosof în cadrul Centrului pentru Studii Complexe, mă preocupă în mod special transferul de cunoaștere intergenerațional și cultivarea unei culturi a mentoratului. Cred în necesitatea reconectării dintre teorie și practică — dintre mediul academic, societate, comunități și mediul privat — pentru ca ideile să circule, să se sedimenteze și să genereze transformare reală.
În echipa CSC inter- și transdisciplinară, rolul meu este să păstrez perspectiva deschisă, să adresez întrebări fertile și să susțin spații de dialog socratic și reflecție fenomenologică. Prin dialog, scriere și contact direct cu Celălalt, urmăresc să creez contexte în care gândirea devine practică, critică și meta-reflexivă.
Mă folosesc de filosofiile transformaționale pentru a realiza acest obiectiv.
Cred ca într-un context stiintific rolul filosofului este de a deschide calea omului de știință, de a fi un fel de cercetaș cu mintea deschisă care spune: “ cred ca drumul duce pe aici” !
Revenisem în România după un prim periplu prin lume, de aproximativ 6 ani. Lucrasem în Maroc circa un an și jumătate și aproximativ patru ani pe vase de croazieră. Vizitasem deja foarte multe destinații exotice, dar nu îmi cunoșteam țara și nici munții ei. Așa că următorul obiectiv era să merg la munte.
Tot la București am fost prima dată la un panou de cățărat – câștigase o prietenă un voucher și m-am dus ca partener de coardă. Mi-a plăcut! Nu mă gândeam atunci unde mă vor duce pașii. 🙂
M-am mutat de la București la Cluj în 2013, l-am contactat pe amicul pe care îl cunoscusem în turele anterioare cu Alpinet parcă și m-am înscris direct în CAR Cluj Universitar. Comunitatea era mult mai mică, maxim 150–200 de oameni. Oricum, era cea mai mare din țară la vremea respectivă.
M-am integrat rapid, poate și pentru că eram „utilă”. 🙂 Veneam cu o experiență în management de operațiuni, comunicare digitală – care începuse să ia avânt prin rețele sociale – și colaborări anterioare în proiecte comunitare la București și Cluj.
Am contribuit la diferite proiecte, iar din 2014 până în 2022 m-am ocupat de tot ce înseamnă comunicare la Maraton Apuseni. Am primit un compliment în primăvara asta din partea echipei, prin intermediul lui Dragoș, din echipa de organizare a Maraton Apuseni, care mi-a spus că abia după ce am plecat și-au dat seama cât am muncit la acel eveniment și că făceam munca pe care două sau trei persoane o fac în prezent.
Când mă implic intr-un proiect, în general sunt acolo 100% iar condiția pe care am pus-o la Maraton Apuseni când am început colaborarea a fost să mi se dea mână liberă. Porneam de la minus financiar și o lipsă de prezență online – acum e comic să spun, dar pe moment nu era – cineva din echipa anterioară „fugise” cu website-ul (interesant mod de a rămâne în memoria colectivă 🙂 ), și cu o lună înainte de înscrieri noi nu aveam platformă de comunicare. Așa că am asamblat un website pe repede înainte cu ce bucăți de informații reușisem să recuperăm.
Funcționez bine dacă mi se dă libertate de expresie și acțiune și am făcut tot ce mi-a trecut prin minte ca să contribui la ridicarea evenimentului – producție de conținut, relații media, evenimente pentru comunitate. În 2019, MA a fost primul eveniment de trail running din România care a avut prezență la UTMB Village, punctul de întâlnire al organizațiilor și al mărcilor cu comunitatea internațională de trail.
Tot din 2014 am organizat ture de schi, escaladă și alpinism în România, expediții în munții mari, prezentări post-expediție pentru comunitate – am fost la București, Cluj, Arad și parcă și la Timișoara – iar din toată efervescența asta, în 2018, am co-fondat TMF.
-Ce înseamnă pentru tine experiența din Franța?
Ne-am mutat în Franța, la Chamonix, inițial temporar, în vara lui 2019, împreună cu mai mulți profesioniști ai muntelui din prima generație de ghizi montani din România certificați internațional UIAGM–IFMGA. Trebuie să spun că până în 2018 nu au existat profesioniști ai muntelui cu astfel de certificări în România – formarea este foarte solicitantă tehnic, mental și financiar.
Cosmin Andron a inițiat o organizație – EEMGA – care facilitează accesul la formare la standarde UIAGM și care reprezintă aspiranți din țările membre la această certificare. Detalii – pentru cei interesați de această profesie și certificare – se găsesc pe website, informațiile sunt la zi: https://www.eemga.org/
Am văzut cum s-a născut această mișcare, indirect am fost parte din ea, pentru că Mihnea Prundeanu, unul dintre absolvenții primei promoții și co-fondator al festivalului, a fost partenerul meu de viață în toată acea perioadă.
Iarna după TMF ne-am întors la Chamonix pentru un sezon și acolo ne-a prins pandemia. Au urmat câțiva ani dificili, în care am trecut prin accidentări la schi, am pierdut prieteni în munți, a murit tata… au fost niște transformări afective majore.
Noroc că am avut asigurări sociale și montane, cât de cât – spun „cât de cât”, pentru că ne-au permis să avem un minim de confort mental; altfel, experiența evacuării de pe domeniul schiabil, din munți, cu elicopterul, și lockdownurile ar fi complicat și mai mult situația.
În Franța, după primul lockdown, am urmat o formare profesională unde am învățat foarte mult. Mi s-a făcut un bilanț al competențelor, al studiilor, am lucrat cu un consilier profesional, am primit documentație despre mediul fiscal din Franța și, într-un final, am devenit autoentrepreneur.
Am continuat să lucrez pe proiecte din domeniul montan – comunicare digitală – și unul care îmi e foarte drag și pe care îl recomand este Chamonix Mountain Running Festival, https://chamonixrunfest.com/, organizat de Chloë Lanthier, o profesionistă a muntelui, de la care am învățat foarte mult despre munte, alergare montană și mentalitatea de atlet. E unul dintre acei oameni care fac mai mult decât spun – și se vede pe rețelele sociale. Spun asta ca o observație lucidă: când ești toată ziua imersat în profesia și pasiunea ta, nu ai vreme de publicat selfie-uri. 🙂
Din 2021 lucrez pentru Mountain News Corporation, patru ani am lucrat ca Senior Editor pentru Franța, iar din 2025 sunt Managing Editor pentru Europa. Suntem o platformă digitală globală, numărul #1 în lume în domeniul turismului montan pe segmentul nostru. Rolul meu este să asigur o aliniere editorială la nivel european, ținând cont de specificul fiecărei țări și culturi, să fac legătura între integritatea editorială și obiectivele strategice de marketing și vânzări, și asumat de mine, să mediez transformarea editorială IA.
-Ce simți în legătură cu toată această lume în care te-ai angrenat? Cu ce te ajută în viață?
Simt că această lume mă reprezintă. Mă consider un explorator și un generalist. Îmi place să învăț, să mă provoc, sunt curioasă. Cred că sportul ne învață să fim rezilienți și antifragili, iar muntele ne învață modestia.
Muntele și natura nu sunt interesate de măștile și rolurile pe care le jucăm în viața de zi cu zi. Pe munte mergi lucid și cu respect dacă ții la viața ta.
Țin minte când am ajuns prima dată pe ghețar, pe Mer de Glace, într-o vară. Am simțit că am pășit în altă lume, parcă eram undeva pe Lună – un mediu selenar. Vedeam gheața neagră în jur, grohotiș, Grandes Jorasses în față, auzeam căderi de pietre în fundal și mi-au dat lacrimile. Mă simțeam atât de mică și de minunat în același timp. Am trăit sentimentul cosmic – și asta numesc eu experiență spirituală.
Vezi, ce înseamnă chemarea înaltului, a vârfurilor și a naturii, despre care am tot auzit la TMF săptămâna trecută? O dorință de transcendență. Asta este frumusețea adevărată – și asta ne oferă natura, muntele: transcendență în imanență. Aici, în materie, prin acest corp.
Și asta vreau – printre altele – să comunic prin TMF. Acesta este unul din motivele pentru care mi-am dorit acest eveniment.
De la oamenii pe care i-am întâlnit în acest mediu am preluat mentalitatea de atlet, care mă ajută în tot ceea ce fac. O lecție valoroasă pe care o dau mai departe ambițioșilor este că, dacă vrei să faci performanță sau să îți descoperi limitele, e necesar să aloci timp pentru recuperare. Poți să ții flacăra aprinsă, cu măsură, fără să arzi de tot.
La munte am descoperit și mai mult starea de flow, împreună cu filosofia ca mod de viață. Încerc să funcționez cât mai mult așa. E un mod frumos de a trăi.
-Cât de importante sunt prieteniile în tot acest demers?
Prietenia și valorile comune ne-au adus împreună în toate aceste proiecte. Și ne țin împreună. Aristotel ne-a lăsat scris despre trei tipuri de prietenii – de nevoie, de plăcere și în virtute. Cred că întâlnim și în lumea montană toate aceste tipuri de prietenii și este ok. Important este să știm pe cine punem în ce categorie.
Pentru că, spune Aristotel în Etica Nicomahică, atunci când nevoia și plăcerea dispar, dispare și prietenia. În schimb, cu virtutea avem șanse să stabilim prietenii care durează și se transformă în timp, prietenii prin care creștem.
TMF a pornit dintr-un context foarte fertil și efervescent, al prieteniei pentru munte. Și, dacă dăm timpul înapoi, tot la Dinu Mititeanu ajungem, pentru că el este un fel de părinte spiritual pentru atâția iubitori de munte din zona Clujului. În jurul lui s-a dezvoltat CAR Cluj Universitar și s-au dezvoltat proiectele de munte. Acolo l-am întâlnit în 2014 pe Mihnea, care m-a adus în echipa Maraton Apuseni, tot în acest context am adus-o pe Diana în 2018, iar ea l-a adus pe Gabi.
Prieteniile, mai ales cele pe termen lung, îmi par ca traseele de escaladă de anduranță – au crux-uri, puncte critice din când în când, pe care trebuie să le depășești dacă vrei să termini traseul. Bineînțeles, nu e musai să terminăm toate traseele, dar e frumoasă provocarea pe care un crux ți-o aduce, pentru că în depășirea sa te depășești pe tine și, în proces, mai afli câte ceva despre tine și despre cel de la bază care te asigură.
Prietenia este un spațiu în care exersăm relaționarea, care îmi pare marea lecție despre împreună – a fi împreună, a lucra împreună. Dar nu oricum: nu din obligație, de frică, din lipsă de ceva mai bun, ci din bucurie și luciditate.
Iar prețul lucidității este foarte mare. Presupune renunțarea la idealizări, retragerea proiecțiilor și lucrul cu propria umbră, căci acolo e „aurul alchimic”.
Prieteniile autentice sunt importante pentru că orice relație, orice proiect vine cu provocări, cu dificultăți, cu supărări. Să gândim altfel ar fi naiv. Și atunci capacitatea de a fi deschis, de a putea sta în disconfort, de a avea un dialog real cu celălalt, cu un minim de apărări, este vitală.
Cred că o prietenie autentică – ca o relație autentică – este una în care ne putem exprima fără frica de a pierde relația.
