Octavian Cojocaru este un jurnalist pur-sînge. Ajunge să îi tastați numele și vă veți lămuri cum și de ce. Noi ne-am cunoscut acum peste 25 de ani și, cu toate acestea, n-am aflat decît mult mai tîrziu despre o pasiune mistuitoare pe care o are. Pentru că a depășit faza de hobby, nu de alta. Despre asta o să vorbim aici, acum.
Așa cum am conceput materialul de față, îl întrebăm pe el cum ar vrea să se prezinte, și a spus așa:
“Nu prea îmi place să scriu despre mine, așa, ca un CV. Nu sunt eu foarte important. Pot să zic doar că am început să scriu la Jurnalul de Prahova și Oglinda Câmpinei, în 1995. În 1997, am venit la București, la Gazeta Sporturilor. Am stat până în 2002, când m-am mutat la Evenimentul zilei, unde am lucrat până în 2013. Am fost o scurtă perioadă la Fanatik, apoi la Libertatea. Și din 2020 m-am întors la Gazeta Sporturilor. N-am făcut niciodată altă meserie. Doar aceea de jurnalist sportiv (cun excepția unei mici perioade la Libertatea când am scris și despre alte domenii, doar ca să ies din „rutină”. Dar nu mi-a plăcut foarte tare, așa că am revenit la ce știu, la sport)”.
În schimb aș putea să vă spun eu pe că este un jurnalist atît de bun încît și-a cîștigat respectul și și-l menține constant în rîndul celor care prețuiesc această meserie și știu cît e de greu să ți-o faci ca la carte. Or dacă este vreun etalon în ceea ce privește documentarea, elaborarea, răscolirea și apoi ne-somnul că a lăsat ceva imperfect, apoi acest etalon ar putea fi numele lui Tavi Cojocaru.
Dar să revenim la „subiectul emisiunii de azi”.
Tavi Cojocaru este unul dintre puținii colecționari de carte sportivă. Acest lucru însemnînd că are peste 1.200 de volume, ca să ne înțelegem bine…Nu se știe exact numărul celor care au acest tip de pasiune, nici nu se știe cine e liderul la cărți de sport colecționate, dar după cite am înțeles chiar de la el, se poate spune că jurnalistul este într-un top 10, cu siguranță.
Ca să vă stîrnesc, pentru că știu că acum se citește pe repede și pe scurt, am făcut într-o pagină despre ce e vorba în discuția mea cu Tavi. O spune chiar el:
“Am început să citesc ziarul „Sportul”. Am găsit niște teancuri de ziare „Sportul” printre dărâmăturile din timpul lui Ceaușeșcu. Și-am transformat asta într-o colecție a acestui ziar. Iar prima carte despre fotbal am găsit-o în biblioteca mea, a primit-o la o serbare fratele meu cel mai mare (mai am doi frați mai mari). Nici tata, nici frații mei n-au fost pasionați de fotbal, dar pe mine m-a prins „microbul” dinainte să merg la școală. Fotbalul m-a ajutat și la învățătură. Când ne întrebau unde avem industrie minieră, mă gândeam la echipele Minerul, când intrebau de industria petrolieră, mă gândeam la echipele numite Petrolul. Am învățat repede și geografia lumii, tot după echipele de fotbal.
Primele cărți cumpărate de mine au fost de fotbal, dintre cele scrise de Ioan Chirilă. Ajunsesem, în copilărie, la vreo 50-60. Apoi am ajuns la vreo 200. Am început temeinic să le strâng începînd de acum 10-12 ani.
Acum am vreo 1200 de cărți, dintre care citite vreo 800.
Am și cărți rare. Valoarea unei cărți e dată în primul rând de conținut, apoi de vechime, de stare, de tiraj.
Am și cărțile tuturor celor arestați (Gigi, Giovani, Victor Becali, Borcea etc)
Am și cărți în limbi străine, dar nu am o obsesie legată de cele în limbi străine. Doar pe cele cu Lazio, echipa mea favorită, le caut cu asiduitate. Am în engleză, în franceză și în italiană, fiindcă pot să le citesc.
În Transilvania s-au publicat multe în limba maghiară. Păcat că nu sunt și măcar câteva tipărite în română. Le-aș strânge, dacă ar fi în română. Așa, doar la număr, nu mă interesează.
Am majoritatea cărților publicate la Cluj și mai aștept multe altele de acolo. Sunt subiecte suficient de multe.
Ce lipsește din acest domeniu, al cărților despre fotbal. Sunt antrenori și jucători mari care nu au cărți dedicate. Boloni, Costică Ștefănescu, Dudu Georgescu etc. Plus istorii ale cluburilor mari din străinătate”.
Și acum, pentru cei care aveți mai multă răbdare, vă spun cum a descurs discuția.
– Care au fost primele cărți cumpărate? Cum a fost trecerea de la una-două-trei la ideea de a le avea pe toate?
– Am crescut într-o casă cu o bibliotecă mare, dar în care am găsit o singură carte de fotbal, „Șut … și gol”, de Alecu Popovici. E o carte pentru copii pe care unul dintre frații mei mai mari a primit-o la serbarea de sfârșit de an școlar. N-am avut altele pentru că nici tata, nici frații mei mai mari (am doi frați mai mari), nici mama n-au fost pasionați de fotbal. Eu sunt singurul din familie care a luat acest „microb”. Primele cărți cu temă fotbalistică pe care mi le-am cumpărat eu au fost dintre cele scrise de Ioan Chirilă. Vreo două – trei dintre ele. Eu am învățat de la mama, care a fost profesoară de limba română, să îmi scriu numele și data la care mi-am achiziționat fiecare carte. Primele le am de la sfârșitul anilor 80. În timp, am adunat câteva zeci. Ideea de a le avea pe toate mi-a venit după ce am constatat că am pierdut câteva. Le-am împrumutat și n-am mai știut cui. Am uitat de ele. Asta era prin 2012, 2013. Aveam nevoie neapărat de ceva ce citisem intr-o carte. Știam în mare povestea, nu și toate amănuntele. Și atunci am decis să încep să mi le strâng, să îmi fac liste, să am clar totul. Ușor, ușor, mi-a intrat în sânge și am strâns cam tot ce căutam. Sunt foarte puține titluri vechi despre care știu că există, dar îmi lipsesc. Iar ce apare „la zi” iau imediat.
-Valoarea literară a cărților contează mai puțin?
– Contează și valoarea literară, normal. Îi ador pe Fănuș Neagu, Eugen Barbu, Radu Cosașu. Sigur, nu toate au aceeași valoare literară. Dar au informații foarte bune, poze excelente unele. Nu cumpăr cărți despre tehnică și tactică decât de la nume foarte cunoscute în fotbal. În ziua de azi, pentru un doctorat sau din cine știe ce alte motive, se publică multe cărți despre tehnică, tactică, alimentație etc. Dar sunt toate copiate sau inspirate din cele publicate anterior sau inspirate din lucrări din afară. Nu iau orice doar de dragul de a avea un număr cât mai mare de cărți. Scopul meu nu este un număr cât mai mare de cărți, ci să aflu cât mai multă informație.
-Cum este acest hobby, de unde afli ce cărți de sport au apărut?
– Mi-am dezvoltat o rețea de amici colecționari. Fiecare urmărim și ne informăm despre noile apariții. În plus, caut constant pe toate site-urile anticariatelor mari din țară, pe site-urile bibliotecilor mari.
-Îți cunoști „adversarii”, adică pe ceilalți pasionați de cărți de sport? Vă întîlniți?
– Nu am „adversari”, ci doar prieteni colecționari. Când descopăr o apariție nouă, mă asigur că iau 4 exemplare, ca să aibă și prietenii mei. Și ei procedează la fel. Dacă află de ceva nou, cumpără și pentru mine. Periodic ne întâlnim ca să schimbăm „marfa”. Despre alții în țară nu știu, probabil mai sunt.
-Care este pînă la urmă provocarea?
– Provocarea, din punctul meu de vedere, este plăcere cititului. Sigur, citesc și alte lucruri, din alte domenii. Dar fotbalul e pasiunea mea principală și vreau să știu, să descopăr orice informație nouă. Plus plăcerea de a ține o carte în mână. Știu că azi se poate face asta de pe „n” gadgeturi. Dar eu rămân „-old-school”, îmi place să citesc de pe carte.
-Cîte astfel de cărți ai strîns?
– Am aproximativ 1.200 de cărți despre fotbal sau cu capitole generoase dedicate fotbalului. Din acest total, am citit vreo 800, aproximativ. Dar nu vreau să las niciuna necitită. Problema e pur și simplu lipsa de timp fizic pentru acest hobby.
-Ai și o ierarhizare a lor?
– Sunt foarte diferite, astfel că e greu de făcut o ierarhie corectă. Unele au un conținut mai pe gustul meu. dar e greu să faci o ierarhizare corectă între Chirilă, Fănuș Neagu, Eugen Barbu și cărțile de statistică, de exemplu. Dar știu, din experiență proprie, e infinit mai greu să cauți detalii pentru partea statistică. Sunt autori precum Răzvan Toma sau Romeo Ionescu care și-au petrecut ani la rând în biblioteci, au dat sute, poate mii de telefoane pentru a afla câte un nume de jucător, o dată de naștere sau ceva de genul acesta. Munca lor este colosală. De multe ori e mult mai greu să pui într-o carte o mulțime de rezultate, clasamente, marcatori. Și nici nu e o lectură ușoară să citești doar date schematice. Îmi sunt foarte dragi și portretele de jucători, cum sunt cele făcute de Grigore Cartianu pentru Hagi, de Daniel Nanu pentru Gică Popescu sau de tine pentru Tim Câmpeanu. Și monografiile cluburilor. Răzvan Frățilă a făcut o istorie formidabilă a Petrolului Ploiești, în șase volume. Și îl pregătește pe al șaptelea! La fel, Gabriel Degeratu pentru Târgoviște, Gheorghe Popovici pentru Reșița sau Lucian Rus pentru … Mureșana Mândruloc. Cărțile istoricului Bodea despre „U” sunt incredibile. Foarte bună este și cea a lui Dan Mihălcean despre legenda U. Și pentru CFR Cluj s-au editat cărți bune. Toate îmi sunt dragi, e greu de făcut o ierarhizare, fiindcă sunt foarte diferite.
-Te-ai gîndit să aibă și alții parte de acestă colecție? Să deschizi o expoziție (s-o denumim astfel?)
– M-aș bucura să știu că se citește, dar, din păcate, realist vorbind, nu sunt mulți cititori. În România, cele mai „citite” rămân cataloagele de la diverse supermarketuri. Nu cred că o expoziție ar ajuta mult, doar să vezi niște coperți și să le răsfoiești. Dar am ajutat pe oricine a căutat o informație sau să afle cuprinsul unei cărți sau să afle de unde o poate cumpăra. Cine e pasionat de așa ceva își poate face o bibliotecă. O carte nu o iei, o citești și o pui la loc într-un raft. Mai ai nevoie de ea să-ți mai amintești un amănunt. Important e să o ai și să știi ce cuprinde.
-Sînt aceste cărți și sursa, pe alocuri, a poveștilor fenomenale pe care le scrii despre istoria sportului?
– Sigur că da. Acele povești nu aveam cum să le aflu altfel decât citind în alte cărți, reviste, ziare, programe etc. Cele mai multe dintre povești sunt dinainte să mă nasc. Evident, trebuia să le citesc undeva înainte.
– Cum afli aceste povești? Cît îți ia să le documentezi? Care îți sînt cele mai dragi?
https://www.gsp.ro/stiri-tag/istorii-nestiute-155885.html. Aici sunt toate, ca să fie mai simplu.
Răspunzîndu-ți acum, dintotdeauna am fost fascinat de istoria fotbalului. Faptul că acum tot ce contează în această lume sunt banii m-a „ajutat” să mă detașez mai mult de fotbalul zilelor noastre și să scormonesc mai asiduu în povești de demult. Aceste povești nu se scriu la foc automat, ca fluxul de știri normal de la orice site. Necesită un timp de documentare ceva mai îndelungat. Și aici intervine același factor, timpul. Dacă n-aș avea și alte activități în timpul zilei, aș putea să public mult mai multe povești cu și despre istoria fotbalului. Aș fi foarte fericit să mă transform într-un „șoarece de bibliotecă” sau să stau zi – lumină prin arhive.
Și acum, pe final, blitz-ul:
-Cărțile scrise de acei deținuți se găsesc?
– Nu se găsesc decât în biblioteci, fiindcă au fost obligați să le dea acolo din moment ce au cerut un ISBN pentru respectivele cărți. Doar ale lui Gigi Becali știu că au apărut public, dar nu în tiraje mari. Eu o am doar pe cea despre Steaua, care începe cu un citat din Nietzsche. Borcea are una despre istoria Campionatului European, unde menționează Finland, Northern Ireland, Feroe Islands. Nimeni nu-l bănuiește că ar fi vreun poliglot. Sunt bănuieli, rezonabile de altfel, că nu le-au scris ei. Dar n-am o dovadă clară să afirm că știu 100% asta.
-Care au fost amitirile cele mai importante din presă ?
– Sunt multe, dar aș alege un singur material, publicat pe 8 septembrie 2010, în „Evenimentul zilei” și căruia urmează să-i fac curând o continuare, după o nouă descoperire importantă. Am publicat atunci, în premieră, cu dovezi scrise negru pe alb, despre primul meci de fotbal din România. Care n-a fost nici la Arad, nici la Timișoare, orașele care se băteau care să fie „leagănul” și care „maternitatea” fotbalului de pe teritoriul României actuale. În realitate, fotbal s-a jucat în zona Galați de către marinarii englezi de pe navele care circulau în zonă după ce s-a pus pe picioare Comisia Dunării. Practic, fotbal s-a jucat pe teritoriul actual al României la nici doi ani de la momentul în care fuseseră stabilite oficial regulile jocului.
-Care au fost amicițiile din sport care s-au transformat mai apoi în relații pe care le-ai cultivat?
– Am mulți amici / cunoscuți întâlniți în diferite momente, dar nu pot spune că am legat vreo prietenie aparte cu cineva. Am ținut mereu să păstrez o oarecare distanță față de oameni de care la un moment dat aș fi putut să scriu. Ca să-mi păstrez libertatea totală de a scrie ce vreau, fără să mă gândesc să menajez pe cineva fiindcă mi-e prieten. Cunosc și respect mulți oameni din lumea sportului, dar n-am prieteni apropiați din această zonă. Așa am considerat eu că este cel mai sănătos.
-Au fost subiecte-bombă la care ai renunțat, pentru că ai respectat confidențialitatea acelei mărturisiri (sau rugămintea de a nu o publica)?
– Am aflat mai multe lucruri pe care nu le-am publicat. Dar am făcut asta din două motive. Fie n-am primit acceptul să scriu de la persoanele care mi-au dezvăluit acele lucruri, fie n-am putut să le verific veridicitatea ca la carte. În lumea asta circulă multe înflorituri, zvonuri, bârfe. Eu am preferat mereu să lucrez „ca la carte”. Sunt obsedat de corectitudinea informației. Dacă nu sunt sunt 100% sigur că așa a fost, nu public nimic.
-Cîți astfel de colecționari crezi că există, totuși, în țară?
– Nu știu. Probabil, am fi aflat unii despre alții. Mi-ar plăcea să știu că mai sunt și alții. Probabil, că mai sunt, dar preferă să își consume această pasiune în liniște, fără mulți „martori”. Nici eu nu am mai vorbit până acum despre asta.
