Nu știu ce v-a apucat, m-ați înnebunit cu telefoanele, să scriu mai multe cu astea, cu vechiturile. Păi eu nu vreau din astea, doar prin excepție, pentru că așa îmi pleacă cititorii dacă vorbim despre trecut. Totuși completez azi cu o poveste scurtă despre Babeș, nu de alta dar mi-am adus aminte de doua poze (autor Daniel Vero), cred că sînt de prin anii 80. Într-una aveți un cadrul general, iar în cealaltă e jocul acela despre care vă vorbeam la un moment dat, în care cimentul era dat cu detergent sau cu săpun, astfel încît aluneca perfect. Iar dintr-o parte, băieții cei mai curajoși își dădeau drumul pe burtă și cîștiga cel care ajungea cel mai departe. Foca îi spunea, parcă, acestui joc. Țin minte că Tomuța era campionul absolut al Babeșului. Iar fetele erau înnebunite de acești eroi moderni.
Alt joc celebru era țuiul, care era un fel de polo să zicem, dar care era așa: echipele erau formate din doi sau trei, stăteau pe margine, în picioare, iar cealaltă echipă în apă. Și cei din apă aruncau mingea de polo spre mantinela opusă, încercînd să o atingă și cucerind astfel un punct. Ceilalți, cei care stăteau în picioare, aveau menirea de a apăra acea minge, iar în momentul în care balonul era catapultat de adversari ei plonjau și respingeau artistic, cîteodată cu picioarul, altă dată cu capul, era foarte tare…
Pe terenul de beton erau panouri de baschet, nici prea-prea nici foarte-foarte, doar cu inele, fără plase, dar mergea. Iar stîlpii erau folosiți și drept porți de fotbal. Acolo se încingeau niște partide de fotbal pe cinste, cîștigătorii rămîneau să joace în continuare, cîteodată stăteam pe teren și cîte 4 ore încontinuu.
Nu prea ajungeam noi să jucăm tenis acolo, pentru că jucau numai piloșii, iar în Babeș nu prea aveam pile, mă refer la pilele la șefi.
La intrarea în ștrand erau băieții cei mai isteți, ei vindeau bilete, dar ei te și lăsau pe blat, dacă te cunoșteau. Iar pe noi ne cam cunoșteau cu toții.
Se juca și poker, dar mai la fereală, că nu era voie cu banii la vedere. Se juca și whist, și se și învăța. Da, învățau studenții care aveau restanțe în toamnă dar și tineri care se pregăteau pentru admitere.
Se spuneau bancuri, lumea se distra pe cinste. Babeșul era casa noastră de vară, era minunat.
15 comentarii
iooooi, ce dor mi s-a făcut de mersul de atunci în Babeş!!! ce miştooo era! şi câte intrigi se ţeseau. pfuaiai, de vis. practic, dacă nu erai în Babeş, nu existai dpdv social 😀
da, laura, perfect spus. în babeș era auto-selecție. nu veneau țugulanii (scuze pt cuvînt).
chiar asa si era. parcul babes era locul unde ne distram cel mai bine vara, o nebunie… .
Cînd se schimba apa din bazin nu cred că avea mai mult de -20 grade C!… 🙂
intr-adevăr, mureai în apă, asta e clar. dar o zi în babeș nu se compara cu nimic. numai gîndul că urma să merg acolo și deja mă simțeam mai bine.
si daca te intereseaza, io chiar intram in apa aia rece . Si aveam si lepedeu pe iarba. Si ma jucam si „oglinda”.
zi de asta cu oglinda, ca de asta nu imi amintesc. iar cu apa normal ca intram, ziceam asa, muream…
decit ca oglinda era asa: primul mergea pe marginea bazinului si se arunca in apa intr-un fel cit mai unic si artistic iar ceialalti trebuiau sa copieze saritura. distractia era cind ratau si dadeau cite o „foale” de apa.
mie imi lipseste enorm. erau boxe, se asculata Floyd, Dire Straits, etc Deci si cultura muzicala nu doar baie, sport, antren. Tugulanii mergeau la Olimpic, studebntii la babes. gagigile era fabuloase. e tineretea mea acolo. Reverente si traiasca facebook-ul, de unde am pozele astea.
articolul asta m-a facut sa ma gandesc cat de dor imi e de Cluj
ce campioni eram la tui si cand se schimba apa si stateam cate 5-6 ture in teren cu Tony Babos Si Scobje faceam echipa cand mergeam la toaleta nu o mai gaseam de frig
in poza a doua eu sant claudiu
Salut Ovidiule
Da și aceste fotografii sunt ale mele Mai exact sunt făcute de mine in anul 88 Așa cum ti-am mai spus sunt din serialul de fotografii despre Clujul meu așa cum eu la-am cunoscut și trăit intensiv, și ca să am destule materiale vizuale căci plănuiam să disidez.
Mă bucur că de așa de multe ori i-mi revăd fotografiile dar mai puțin sunt bucuros ca apar sub numele unor persoane care n-au contribuit cu nimic pt a le crea Pe vremea respectiva puține persoane aveau sau foloseau aparat foto ne mai vorbind de fotografii color. Importante sunt amintirile dar respectul față de autor 🙁
Da, asa este, total de acord. Atunci in 2011 cind am scris asta inca nu stiam de autor, dar apoi tii minte ca personal am precizat peste tot acest lucru, dupa ce te-am contactat.
Acum am completat si in textul din 2011, pentru rigoare si respectarea adevarului istoric.