O plimbare în trei. Mare lucru
Erau eleganți. Și așa și vorbeau precum erau îmbrăcați.
Cel mai în vîrstă putea fi tatăl lui, cum tot atît de bine putea fi chiar tatăl ei, asta n-o s-o putem lămuri poate niciodată.
Cei tineri erau soț și soție, asta e clar. Erau și tineri și frumoși.
Mergeau undeva împreună, nu se știe unde. Nu erau nici din categoria nuntașilor din parc, aceia arată altfel, în sensul că aleargă, sînt gălăgioși și agitați…
Și el, bătrînul, le vorbea domol.
Nu se știe ce le spunea, dar vocea îi era calmă.
De obicei bătrînii sînt sfătoși, îi dojenesc pe ăștia tineri, le spun că viața e complicată, știu ei mai bine cum e, că ei au trecut prin mii de încercări, cică…
Ei bine, seniorul acesta (ca să nu îi tot zic bătrîn) vorbea ca și cum le-ar fi povestit un film (zic și eu, așa, că de data asta n-am tras cu urechea). Dar nu un film cu gangsteri și nici unul de capă și spadă. Mai degrabă ar fi putut fi vorba despre un film de dragoste, în care scenele de amor sînt înlocuite cu unele ce conțin imagini cu doi îndrăgostiți care se plimbă undeva pe malul mării povestindu-și unul altuia, la rîndul lor, banalități.
Cel mai interesant mi s-a părut faptul că tinerii zîmbeau și aprobau la fel de calm cam tot ce spunea seniorul, dar se vedea că nu e o reacție forțată…
N-aș crede că vorbeau despre ce vor mînca la prînz cum tot atît de convins sînt și că subiectul întreținerii la bloc nu se număra printre subiectele lor la acea oră.
Era cea mai calmă conversație din lume.
Cluj, Parcul Mare, un tată și copiii lui (hai să le spunem așa, că doar n-o să căutăm la poliție care-i unul și care-i celălalt) sporovăiau, zîmbeau și se plimbau.
Adică trăiau.
