Nu, sa nu credeti ca am castigat Roland Garros sau Wimbledon . Sa nu va ganditi ca am semnat un contract de milioane de euro, sau cucerit cine stie ce blonda superba de la care sa pastrez poza ca pe un trofeu, dar cred ca intr-un fel am castigat mondialul meu. Sa va povestesc de ce…
Exact acum un an, 20 Iunie 2013 , dupa probleme la ambele meniscuri (probleme destul de usoare in tinerete, dar mai complicate la 50 de ani) care au provocat alte probleme mai complicate la piciorul stang am fost operat. Toate acestea au fost fructul unei vieti sportive, practicand tenis, care pune la incercare si uzeaza foarte mult anumite parti. Un sport pe care l-am iubit si pe care am continuat sa il practic si la o varsta chiar trecuta de tinerete. Sunt constient ca in anumite cazuri, participand la turnee care te obligau sa joci doua sau trei meciuri in aceeasi zi , am exagerat putin, putin mai mult. Dar cand pui pasiune e greu sa te opresti.
Oricum, odata incheiata povestea cu operatia, dupa cateva luni am mai incercat sa intru pe teren, dar vedeam ca nu merge. Imi lipsea siguranta, nu ma puteam sprijini pe picior, si la un moment dat am zis …Gata! Atunci, eram la Winners si in timp ce nimeni nu ma vedea am plans sub dus. Am crezut ca am zis adio la o pasiune. Cred ca isi aminteste si domnul Boldor cand am iesit din vestiar si i-am spus…”Domnule Boldor, cred ca nu o sa ma mai vedeti pe teren…” .
Dupa care…ce s-a intamplat ? In primul rand, s-a intamplat ca au inceput din cand in cand sa ma mai invite cativa prieteni sa joc, sa ma tenteze, poate la un dublu…Si am zis sa incerc. Dupa care am mai inceput cu o obisnuinta foarte sanatoasa de a face putina gimnastica de dimineata, care mi-a dat inapoi un minim de flexibilitate. Si in sfarsit, am gasit curajul sa ma inscriu la un turneu de simplu, care s-a desfasurat la Cluj in ultimele doua saptamani. In acest turneu, incet incet, m-am regasit pe mine. Primul succes si bucuria mare pentru mine a fost sa vad ca reusesc sa tin pasul si cu cei mai tineri, si folosind experienta, care sa compenseze viteza pierduta, am reusit unul dupa altul sa bat adversari si sa ajung pana in FINALA.
O sa joc duminica seara finala asta, dar pentru mine deja, cum am zis, mondialul este al meu. Mondialul celui care se credea deja un ex-sportiv, dar cu putin efort si mai ales cu incredere, a putut sa guste din nou placerea de a spune…am jucat si am castigat. Nu stiu daca se poate descrie satisfactia mea. Poate ca da!
Pentru asta trebuie sa multumesc prietenilor care au avut curajul sa ma mai invite la tenis chiar daca stiau ca poate…nu eram in stare sa joc ca lumea si sa fie distractiv sa jucam. Spun si numele lor: Ovidiu Macavei, Nicu Cenan, Daniel ignat. Si bineinteles, multumesc persoanei care ma stimuleaza zi de zi, uneori tare, dar tot din suflet: Anca Suatean.
Nu va suparati. De data asta spun…Bravo Sergio!
