„Pentru că tot trupul este ca iarba… și toată slava lui ca floarea ierbii…” (I, Petru, 1-2, 24)
Biblia istorisește despre mari miracole, greu de cuprins cu mintea noastră de mireni… În Vechiul Testament se povestește despre cei trei adolescenți aruncați de către Nabucodonosor într-un cuptor încins de flăcări mari… Tinerii nu au ars, așa cum era de așteptat, fiind ajutați în mod miraculos de „focul sacru al inimii”, adică de energia psihică, flacăra aceea de un albastru transparent care poate rezista celui mai mistuitor foc material… „Focul sacru” e în fiecare dintre noi. Ne ajută să renaștem în clipe când pare totul pierdut.
… O aripă de înger a sfințit firele de iarbă de sub tâmpla mea dreaptă…
– Sânge!!! Am mâinile pline de sânge până la coate! Asta îmi amintesc că am putut articula în primele momente după ce m-am trezit din leșinul care m-a ținut inertă vreo douăzeci de minute după căderea în gol.
– Ooooo! Uite ce mult sânge curge de la cap! am mai adăugat apoi cu glasul stins. Știam că nu mă ajută cu nimic, dar constatarea că pot vorbi îmi întărea atunci respirația și gândul că mă pot ridica singură și pot coborî pe coardă în rapel… Vedeam sângele cum curge de la cap și roșul acela intens, proapăt, pe bluza mea deja îmbibată bine, până aproape de brâu, îmi dădea o energie pe care nu mi-o pot explica nici în ruptul capului.
– Eu ce fac acum? Cobor în rapel?!? am întrebat abia auzită, mai mult pentru mine, încercând să rup momentul de maximă năuceală în care colegul meu doar a răsuflat ușurat că mă aude și mă vede mișcând, în sfârșit… Nu m-a mai contrazis cu nimic. Probabil nici acum nu-i prea venea să creadă că m-am întors din morți și că vorbesc coerent…
Bâjbâi cum pot, cu mâinile năclăite de sânge, să-mi montez cumva rapelul…
– Hei! Aveți o coardă la voi? îl aud pe Sașa strigând la doi băieți care urcau poteca Văii Albe, pe care o vedeam doar cu un ochi, șerpuind dedesubt… În ochiul celălalt aveam cheaguri mari de sânge. La fel în nara dreaptă. Mă lovisem rău în zona parietală dreaptă și la piramida nazală…
– Nu, n-avem coardă cu noi! Am ieșit doar la o plimbare…
– Puteți să urcați să ne ajutați un pic? le mai strigă Sașa de sus, iar pe mine mă iau din nou amețelile și mă aduc la limita leșinului… simt că plutesc în gol, îmi înfig mai bine picioarele în țărână și dau să mă las pe partea stângă – pe dreapta simt că am totul zdrobit în mine… Uuuuh! Parcă e mai bine așa…
– Da, noi venim cât putem de repede! Anunță, de jos, din potecă, băieții…
Sângele îmi șiroia continuu dinspre cap. Îi simțeam gustul ușor sărat în colțul buzelor… Nu știu dacă am leșinat din nou sau dacă a fost doar o amețeală… Auzeam comenzile scurte ale celui de lângă mine (prin telefon, probabil…):
– Dane, sună la Andi de la Salvamont Bușteni să trimită și o achie și să vină repede o echipă operativă de salvare sus în Valea Albă… Zicea că au rămas puțini, că mai au de recuperat pe cineva… Spune-le că e urgent!
(…)
– Lângă poteca de pe Valea Albă, în dreapta, mai sus cu vreo sută de metri e o intrare, un traseu rămas de la Comănescu, cu doar două pitoane în prima lungime…
(…)
– Nu, n-am urcat pe la „Pândă”, am ținut poteca în stânga, spre Valea Albă… E teren accidentat, cad pietre mereu, locul e foarte instabil…
(…)
– Nu e greu, 1B sau 2A, dar nu e pitonat… Nu, n-am apucat să intrăm în Lespezi. Suntem mai jos…
(…)
– Da, trebuie coborât în rapel… A căzut vreo 10-12 metri în balans stânga. S-a lovit rău la cap… A pierdut mult sânge.
(…)
– Nu, nu mai e în stare de inconștiență. S-a trezit. Da, poate să se miște și să vorbească… Nu pot să mai vorbesc, trebuie să fac manevrele de resuscitare… Sună tu la Salvamont și la Salvare…
(…)
– Dane, trimite pe cineva de-al nostru de la Căminul Alpin, să ajute la recuperarea din perete (…) Bine, atunci dă-i tu o coardă lui Dumitrescu, avem nevoie de cineva care să o asigure de sus…
(…)
– Bine, bine, am înțeles, ținem legătura prin telefon…
Cred că a trecut iar mult timp pe lângă mine, am reușit să mă lansez în primul rapel… amețeam, dar vroiam să cobor singură. M-am oprit pe o platformă de iarbă moale, știu că abia mă mai țineam… zăceam inertă… tot aveam senzația că mă afund… zăceam… pluteam… nu simțeam urmă de durere – am simțit doar o mână caldă (Dumnezeu s-o binecuvânteze!) cum mi-a pus pe obrazul drept un șervețel umed și parcă a mai stopat din curgerea sângelui. Ajunseseră băieții de jos… Îi povesteau lui Sașa că m-au văzut când am căzut, cum am luat-o în balans spre stânga, m-am lovit de bradul scund, cu crengi rare… m-am oprit în coardă și am rămas așa, atârnată cu capul în jos…
Nimic nu prevestea o cădere într-un traseu aparent banal, cu grad mic de dificultate, rămas însă nefinalizat încă de pe vremea când fusese amenajat. Cine ar fi crezut că se poate întâmpla ceva?
… Totuși, chiar de la prima oră a dimineții (mă trezisem la 5.45!), eu am avut trei semne care m-au făcut să mă întorc din drum înainte de a fi ajuns la baza traseului… lanterna frontală, apoi – pe poteca spre izvor – jacheta de Polar-TEC și, mai sus, în prima lungime, rucsacul care mi s-a rostogolit 150 de metri în gol… Nu trebuia să mai intru cap de coardă după ce am făcut regruparea intermediară! Trebuia să ascult mesajul fără cuvinte al semnelor de rău augur…
Eu cred în limbajul primordial al semnelor, în chemarea empatică sau în reacția de respingere brutală a lucrurilor elementare, în mesajul încifrat al elementelor naturii, în puterea oamenilor dăruiți cu energie pozitivă de a aduna energia benefică a universului și de a o strânge în căușul palmelor… Lucrurile acestea m-au ajutat de fiecare dată să ies din impas. Acum ar fi trebuit să ascult de vocea interioară și să mă întorc! Dar… prea era o zi frumoasă… Prea ziceai că sunt toate un miracol! Credeam că vom avea o ascensiune ruptă din povești, cum se întâmplase în mulți pereți mari, prin Cheile Bicazului sau la Buila… Eu trăiesc prin toți porii bucuria de a escalada pereții, mă încarc de energie, simt vibrația Universului, am senzația că plutesc… Doar o dungă negricioasă de pământ acoperită înșelător cu iarbă mi-a zburat de sub picior și… așa a fost să fie! M-a proiectat 12 metri în gol… Fără să mai am timp să mă redresez…
În alcătuirea miraculoasă a lucrurilor care ne înconjoară suntem atât de mici și de neînsemnați, încât nu putem preveni accidentele fatale. Dar… sufletul nostru e-un templu mirabil, o candelă plină de lumină care pâlpâie în mod miraculos și întreține viața și ne integrează în interiorul marelui Univers…
N-am cum să fiu mânioasă pe ceea ce s-a întâmplat… Nu-mi pasă că nu voi mai fi ca înainte, noi suntem creații ale lui Dumnezeu, cu bune și cu rele… Nu vreau să judec ce a fost, mă bucur acum pentru scânteia divină care m-a ținut vie… Știu, și trebuie să mulțumesc cerurilor: … o aripă de înger a sfințit în atingerea ei țărâna de sub tâmpla mea dreaptă… Puteam să nu mai fiu. Dar… poate că destinul… are alte planuri pentru mine și nu mă voi împotrivi.
„(…) Energia psihică este TOTUL. Energia psihică este primordială. Energia psihică este aceea care stă la baza apariției Lumii. Energia psihică este aceea care fixează imagini pe substanța cosmică plastică. Energia psihică este Fohat. Energia psihică este spiritul sfânt. Ea este dragostea și concentrarea. Energia psihică este sinteza tuturor radiațiilor nervoase. Energia psihică este Marele AUM”
Nu știu cu ce har divin suntem înzestrați… Uităm să mulțumim firii pentru darul cel mai de preț – miracolul vieții! Ne pierdem existența în căutări, temeri, invidii, bucurii frivole, banalități… Uităm cine suntem, când trebuie să ajutăm, față de cine trebuie să plecăm privirea și cui trebuie să-i facem mărturisiri de suflet. Tot timpul grăbiți, hăituiți de griji, rămânem mai mereu în afara timpului real…
Nu vreau să greșesc… N-am vrut să greșesc… Un pas greșit aproape că m-a costat viața… Căderea aceasta care m-a țintuit douăzeci de minute în stare de inconștiență m-a ajutat să-mi regăsesc suflul divin, să mă racordez din nou la energia cosmică, să reactivez scânteia psihodinamică a vieții, să descopăr puterea lui A(O)UM (pronunțat „om” – „cel mai sfânt dintre toate cuvintele sfinte”, simbolul Universului și al Creației, așa cum îl relevă filosoful indian Swami Vivekananda, despre care va trebui să mai citesc)… Nu știu care a fost forța care m-a ajutat să cobor în rapel după ce pierdusem atât de mult sânge și încă nu mi se făcuse hemostaza… și nu reușisem să beau nimic pentru a mă rehidrata într-o zi supercaniculară…
Sângele și trupul nostru ne țin racordați, prin funcțiile vitale, la nivelul elementar al vieții, dar sufletul și mintea ne readuc în permanență în sfera misterelor cosmice, în lumea plină de energii nebănuite. Trecerea mea subită, efemeră – timp de douăzeci de minute – către tărâmul energiilor vitale, pierderea masivă de sânge care a condus pentru o vreme la alterarea funcțiilor vitale ale organismului… vocea cunoscută venită din lumea mea care m-a întors definitiv dinspre tărâmul umbrelor, readucându-mă la viață… mâna caldă care mi-a acoperit fața, brațele care m-au ajutat să cobor ușor, asigurându-mă de sus… toate acestea m-au învățat că merită să prețuiești VIAȚA din lumea asta a noastră, obișnuită, dar trebuie să cauți mereu să rămâi ancorat cât mai mult la „scânteia divină”, să păstrezi legătura cu lumea cealaltă, a esențelor, „Lumea de Foc” – a materiei superioare, izvorâte din radiația primordială, pe care noi o putem percepe atunci când ne activăm canalele încărcate de energie psihică superioară. Mulți se tem de contactul cu lumile de deasupra sau dimprejur, așa cum s-ar teme de atingerea focului. Focul material arde, pârjolește, mistuie – de aceea ni-i frică de el. „Focul” creației psihice este flacără pură, aduce căldură și o stare de beatitudine pe care n-o simțim decât rar, în momente de grea cumpănă… Din flacăra lui, transparentă și de un albastru pur, pe care o numim „scânteie vitală” e alcătuit spiritul nostru… Cu ea ne hrănim fiecare după puteri și căutăm să fim mai buni – sau ignorăm ceea ce ne-a fost dăruit… Nu ne cere nimeni socoteală pentru faptele noastre, doar liberul arbitru ne îndeamnă să căutăm să dezvăluim binele în fiecare moment.
Accidentul acesta m-a proiectat mult în lumea suferinței și a răbdării…
Accept momentul acesta de slăbiciune fizică și de încercare ca pe o etapă importantă a devenirii mele. Suferința fizică – oricât de atroce ar fi – ne ajută să înțelegem influxurile subtile de energie spirituală care ne traversează corpul… Energia psihică prin care supraviețuim este mult mai rafinată, mult mai aproape de Necuprins – caldă! pură! curată! Nu avem timp să dezvoltăm aici teorii despre efectele benefice, factorii favorizanți, acumularea și coordonarea fluxurilor de energie, principiile care stau la baza folosirii energiei psihice… E o carte a lui Aleksandr Klizovski („Energia psihică”) în care sunt lămurite anumite probleme de acest gen, dar subiectul nu e nici pe departe epuizat… Mai este o carte care mie mi-a lămurit definitiv esența comunicării între alpiniști, sindromul „prieteniei dincolo de moarte”, al dedicării sau renunțării totale în momente de impact maxim – ați ghicit, probabil, că mă refer la „Touching the Void” („Culmile neantului”) a lui Joe Simpson, care a obținut și o foarte frumoasă ecranizare…
Accidentul meu în perete nu a venit întâmplător. A sosit într-un moment în care mă confruntam cu o teribilă criză de identitate, cu o presiune psihică și o hărțuire nemaiîntâlnită la locul de muncă… cu datorii mari la bănci… cu mii și milioane de întrebări existențiale și nici un răspuns… grija zilei de mâine pentru cei doi copii față de care am datoria morală de a le oferi un început în viață… temerea că aș putea să rămân fără tovarășul de viață – problemele lui cardiace m-au făcut să încetez orice preocupare față de sucombările repetate ale firavului meu corp fizic… La toate acestea nu am un răspuns, știu doar că trebuie să mă adun și să lupt… Nu există răspuns pentru ziua de mâine. Singurul sprijin neclintit rămâne energia psihică, puterea de a crede cu toată ființa în forța de a merge mai departe… Întâmplarea aceasta din munte a fost un „Stop joc!” – prima invitație la reflecție și detașare, după ani și ani de zbatere… Am strâns multe bucurii… Am depășit multe tristeți… Am învățat că, uneori, e mai bine:
– să „citești în semne” și să nu te grăbești…
– să evaluezi corect fiecare pas pe care vrei să-l faci…
– să te bazezi pe cei de aproape și să împarți cu ei și bucuria și tristețea… Singur, ai să fii infinit mai trist!
– să încerci cât poți de mult să fii mai bun, mai „rezonabil”, să-ți acorzi timp și să le acorzi timp și celorlalți…
– să intri mai des în rezonanță cu forțele care sunt în sfera „focului spiritual” – ele nu țin neapărat de latura rațiunii, dar acționează fie ca imbold, fie ca reținere… și intervin exact la momentul potrivit!
– să urmezi, în toate, dragostea, credința și speranța… Te vor călăuzi și te vor umple de căldură!
De-a lungul timpului, am primit multe daruri sau recompense, în momente delicate. Cu un vid spiritual acumulat în timpul din urmă, copilul din mine se simțea neîmplinit, revoltat, părăsit… În mod paradoxal, prin suferința fizică de acum am regăsit liniștea sufletului și libertatea fără de margini a spiritului. Am putut reevalua lucruri pe care le judecasem în pripă…
Dar a trebuit să… fiu pusă un pic la încercare, m-am „jucat” puțin cu riscul. N-am făcut regruparea la timp, am mai „cochetat” un pic cu urcușul pe loc accidentat, nu mi-am luat „friendurile” de la coechipierul meu, am făcut pasul acela greșit, pasul fatal, deși simțisem că nu e bine… Puteam să mă întorc! Mi-ar fi fost greu, dar poate n-aș fi căzut! … Am căzut, dar parcă am renăscut din cenușă.
29 comentarii
Pentru că am avut onoarea să vorbesc cu Camelia de puţin timp, mă bucur că mi-a spus: „Nu am nimic rupt!”. Deci, micile retuşuri ce i se vor face se vindecă repede şi … Ulise te așteptă! Concluzia: Bucegii sunt prea mici pentru tine!
Nu știu dacă arcada sau piramida nazală intră la categoria „mici retușuri” – e clar că intru în reparații capitale… sunt într-o perioadă de împăcare cu mine și cu Universul… A fost o mare încercare!!! … Încă mai am momente când simt toată secătuiala de atunci, când am ajuns acasă am găsit casca plină de sânge, e ciudat să fii nevoit să-ți speli singur „urmele masacrului”, încă mai retrăiesc senzația aceea de abandon total, când tremuram ca varga sub folia de supraviețuire, deși afară erau vreo 40 și ceva de grade…
… Pe Ulise încep să-l iubesc mult, deși nu mi-ai acordat privilegiul de a-l cunoaște, Zamfir. Acum sunt într-o perioadă în care comunic foarte bine cu tot ce este necuvântător. Trimite-mi vreo 2 poze cu Ulise II… Aș vrea să-i văd privirea!
Nu, Bucegii nu-s mici deloc, e a doua oară când iau o „trântă soră-cu-moartea” prin părțile astea… Dar consider Bucegii niște munți sacri, cred în simbolistica superbă a Sfinxului, cred în legendele vechi, de sorginte tracică și o să încerc să mă încarc mai mult de har și credință înainte de a păși pe cărările lor…
Multă bucurie, suflet cald!
C.
Sunt informat că … eşti pe munte!? Înseamnă că am avut dreptate?! Eu port un sept deviat de la 13 ani şi tot îmi bag nasu’ pe unde nu-mi fierbe ciorba.
Pe Ulise îl poţi vedea pe blogul lui (sic!) şi îţi sugerez două postări în care este eroul foarte principal:
http://blogulise.wordpress.com/2011/04/27/cultul-personalitatii-canine
http://blogulise.wordpress.com/2011/04/28/cultul-personalitatii-%E2%80%A6-canine-2
Fă-te sănătoasă şi vino la noi, adică, la Cheile Turzii sau la Cheile Turului (te va conduce pe-acolo pentru că le cunoaşte bine pe ambele!), pe munţii din apropriere!
Iti doresc sa te refaci cat mai repede, Camelia.
Imi pare nespus de rau ca a trebuit sa treci prin incercarea asta.
Multumesc, Eugen. Înercări avem tot timpul, doar ele ne ajută să ne întărim spiritul. Mă bucur că toată comunitatea montaniarzilor mi-a fost aproape… Am primit mesaje de la colegii noștri de Club, pe care eu îi admir în ceea ce fac, de la „munțămani” din Italia, din Germania, din Canada…
Oamenii aceștia, în aparență „duri”, sunt, în esență, foarte calzi și emotivi!
Sunt din ce în ce mai bine. Am reușit să ating din nou stâncile, dar nu m-am aventurat să escaladez pereți. Toate la vremea lor!
imi pare rău pentru ce ai pățit. și în același timp te felicit că ai puterea să vorbești despre asta. ce scrii tu aici e o lecție pentru noi. mulțumim.
Știi ce m-a bucurat cel mai mult?
Faptul că mi-am păstrat puterea de judecată și integritatea spiritului!
Am dat ceva de lucru medicilor. A fost o minune să descopăr că mă pot ridica singură pe picioare…
În spital, nu suportam să tot văd numai tavanul și becurile cu lumină slabă, de pe secțies, în timp ce mă duceau cu targa de la un cabinet la altul. Dar oamenii ăștia au făcut tot posibilul să mă ajute. Le datorez enorm! După două zile de investigații amănunțite la Neurologie, medicii au ajuns la concluzia că nu mai sunt „suspectă” din punctul lor de vedere și m-au „redirecționat” la Chirurgie Plastică… Mi s-au făcut 24 de radiografii.
… Și doctorii sunt o „castă” binecuvântată… Merită respectul nostru!
Dincolo de evenimentul in sine, m-a impresionat in mod deosebit accentul pe care l-ai pus pe „semnele prevestitoare” (pe care, de cele mai multe ori, nu le luam in seama), pe momentul (probleme / intrebari legate de viata proprie sau a unor persoane dragi) in care s-a intamplat si pe reactiile corpului (in mare masura dincolo de ceea ce inteleg, in mod normal, medicii, psihologii, etc)! Si spun asta in deplina cunostinta de cauza – majoritatea l-am simtit si eu, inainte de accidentul din august 1979 care pentru mine a insemnat sfarsitul practicarii alpinismului – si, tot ca si tine, nu le-am luat in seama, era o zi superba, nimic (in aparenta!) nu prevestea ceea ce urma sa se intample … Si inca un lucru – efectul formidabil (pentru psihicul propriu) al tovarasilor de coarda – si chiar mai mult, in cazul meu mai traiesc azi doar datorita extraordinarului efort facut de cei doi prieteni care erau cu mine si care m-au scos, asa ranit grav cum eram, din zona de abrupt …
Camelia, iti doresc multa sanatate, insanatosire cat mai grabnica si sa te intorci pe munte – mai sunt destule trasee care te asteapta! Toate cele bune!
… A fost o întâmplare care mi-a dat mult de gândit despre felul cum poți să oscilezi între două lumi și cum, într-un târziu, în mod cu totul inexplicabil, poți regăsi forța miraculoasă care să te readucă la viață. Pentru multe lucruri care s-au petrecut chiar atunci nu am explicații plauzibile și nu încerc să „despic firul în patru”. Numai cei care trec prin astfel de experiențe pot să înțeleagă cu adevărat… Nu vreau să fac nici un fel de speculații pe tema aceasta… Voi încerca să studiez mai mult și să aprofundez lucrurile acestea, doar pentru mine. Voi încerca să cred mai mult în energia psihică și în forța interioară pe care nu reușim să o folosim la adevăratul potențial.
… Datorez viața celor doi oameni care au fost, atunci, lângă mine. …Care au riscat mai mult ca mine și au încercat tot ce se putea să mă ajute să ies din porțiunea expusă. Faptul că am purtat cască mi-a salvat viața! Menționez acest lucru pentru că le poate fi de folos și altora. Cea mai puternică lovitură a fost la câțiva milimetri de tâmpla dreaptă. De asemenea, în cădere, coarda a fost foarte aproape de a-mi atinge și secționa carotida. Nu încerc să dramatizez, caut doar să mă bucur de șansa pe care am avut-o, să mă întorc vie în mijlocul a tot ceea ce mi-i drag. Prețuiesc viața cu toate încercările ei! Voi răspunde în continuare la încercări (cu ceva mai multă precauție…)
Voi iubi muntele cu aceeași tărie, dar voi evita traseele neomologate, pe cele accidentate și pe cele expuse la riscuri majore. Voi încerca să intru în rute mai sigure.
Le mulțumesc celor care au fost aproape de sufletul meu. Căldura lor a însemnat enorm pentru mine în momente de grea suferință.
Camelia,
ma bucur foarte tare ca ai iesit cu bine din acest accident .Esti o persoana extrem de talentata din multe puncte de vedere , ai o familie frumoasa alaturi de tine si multa lume care te apreciaza .
Ingerasul tau este puternic si Dumnezeu sa-ti dea putere sa treci peste momentele grele.
sunt alaturi de tine , multa sanatate .
Toate care au fost legate de „accident” au fost mai presus de voința mea, atunci… De aceea, le accept ca pe niște etape ale devenirii și creșterii spirituale… Am mai înaintat cu un pas pe drumul cunoașterii de sine…
Am o familie frumoasă și încă multe lucruri pe care le mai avem de împărtășit… Mă bucur, în continuare, de cea mai frumoasă „familie de prieteni”… De multe lucruri plăcute, bucurii simple, dar pline de înțeles, întâmplări cu greutate sau cu haz… Candoarea lor mă rupe de cotidian și-mi dă multă energie.
… Și înainte, și după această întâmplare, eu am simțit că merită să dăruiești ce e mai frumos și am căutat să fac lucrul acesta cu pași mărunți.
Acum – mai mult ca oricând, am primit confirmarea că „cineva, acolo sus, mă iubește”… Și că mulți, foarte mulți și dragi prieteni, aici, „aproape”, îmi sunt alături! Să vă dea Domnul tot ce e mai bun!
MULTA SANATATE SI SA TE INTORCI CU BINE PE MUNTE . SPER CA ACESTE INCERCARI SA NU TE INFRANGA CI SA TE INTAREASCA ,
Uneori, și când ești „înfrânt” descoperi cât poți să fii de puternic!
… Pentru mine, muntele, marea, ghețarul, deșertul, au încă multe de dezvăluit… Abia aștept să le aflu înțelesurile!
Mă întărește gândul că am cu cine împărți bucuria!
„Fericirea e un lucru care se multiplică atunci când o împarți cu alții!” (Paolo Coelho)
Imi pare rau pentru experienta pe care destinul sau „Marele Plan” te obliga sa o depasesti.
Ma bucur mult pentru felul in care „Energia psihica” te-a ajutat sa reflectezi, sa privesti aspectele „didactice” ale acestei experiente neplacute si a demonstrat inca o data ca noi suntem doar o mica parte dintr-un „Desen” complex, care se extinde dincolo de granitele Materiei si care depaseste de multe ori capacitatea noastra de intelegere. Ai scris foarte frumos despre felul in care astfel de evadari dincolo de granita ne ajuta sa intram in conexiune cu adevaratele sensuri ale existentei si sa ii apreciem mai mult pe cei care ne sunt alaturi nu doar in momentele in care suntem energici si zambitori, dar mai ales atunci cand avem nevoie de sustinerea lor.
Iti transmit toate gandurile mele pozitive si iti doresc sa te intorci cat mai curand pe stanca!
Am căutat să spun în cuvinte cam ce am trăit atunci. …În astfel de situații, de multe ori vorbele sunt inexacte și nu preiau decât puțin din încărcătura psihică și emoțională a momentului. Scriu atunci când mă regăsesc în cuvintele acelea care pot reproduce cât mai exact felul cum trăiesc bucuria de a evada în spații neexplorate, emoțiile unice, pe care n-am cum le regăsi în altă parte… Scrisul este și o terapie dintre cele mai eficiente. Dar și o mare responsabilitate. Când nu pot să transmit ceea ce am simt, mă opresc.
Nu a fost prima dată când energia psihică m-a ajutat să trec peste un moment critic. Mi s-a întâmplat să depășesc multe greutăți și să pot continua cu fruntea sus:
– în 2008, la Berlin Camp (5850m), pe Aconcagua, am reușit să trec de starea de epuizare extremă și să mă ridic în zori ca să plec în ascensiunea finală spre vârf;
– la Refugiul Tejos, în Atacama, am depășit șocul hipotermic, după ce îmi amorțiseră nu numai picioarele, ci și bazinul și toată zona lombară… M-a ajutat mult un oladez care și-a amânat ascensiunea cătr vârf pentru a doua zi. Colegii mei se retrăseseră deja de la 5200 de metri altitudine. Căldura umană contează enorm în momente de acest gen.
– în Alaska, am fost diagnosticată cu degerături de gradul III după ce coborâsem de la 6194 de metri și a trebuit să înving durerea singură, până la 4300 de metri. Îmi mușcam limba ca să nu mai simt înțepăturile groaznice din picioare și mă concentram cum puteam mai bine să ancorez corect sania la coborâre. Apoi, după ce a nins enorm și nu mai zburau echipele de salvare, am stat încă 3 zile blocată pe ghețar, și mi-am impus să nu mi se înnegrească mai mult decât porțiunea de la suprafață a degetelor, ca să nu am nevoie de amputare, cum ziceau rangerii… Îmi masam constant picioarele ca să întrețin circulația sangvină. Păstrez și acum rapoartul medical și fișa finală de consultație, în care apar multe sfaturi practice.
N-am scris despre asemenea lucruri pentru că nu doream să-i panichez pe ai mei… Abia acum, când semnele care mi-au rămas sunt așa de vizibile, m-am decis să rup tăcerea. Am dorit să fac o „radiografie nepărtinitoare” a evenimentelor și să mulțumesc din toată inima celor care mi-au oferit ajutorul lor necondiționat.
Trupurile noastre firave au nevoie de susținere din interior, caută să se sprijine mereu pe „scânteia psihică”. Caută, cât mai des, ajutorul celor înzestrați de natură cu energie pozitivă…
buna Camelia
Slava Domnului ca traiesti. Iti doresc insanatosire grabnica. Cred ca ti-ar prinde bine o pauza, in care sa fi tu cu tine insuti ca sa te „aduni”, sa reflectezi la momentele vietii (cum ai spus tu bune sau rele din toate avem de invatat). Pentru un timp ar fi bine sa lasi stanca deoparte (stiu ca nu iti va fi usor), dar ar fi mai bine sa te impaci cu tine insuti, sa te reculegi, sa-ti rezolvi problemele interioare. Din pacate cu cate probleme am vazut ca te-ai comfruntat in ultima perioada e cam greu sa fi atent/concentrat la fiacare pas facut pe munte, fara ca gandurile sa-ti fuga in alta parte. Sa treci cu bine de toate si fiecare zi ce vine sa te intareasca.
Multumim ca ai scris acest articol, ne este foarte util, avem multe de invatat din el.
MULTA SANATATE!
Trăiesc cu fiecare zi mai intens… Număr – pur și simplu – zilele de când am revenit la viață. Mâine e ziua 27 – după a 28-a zi încep să se refacă straturile epiteliale și țesuturile din profunzime… Resimt din plin acest lucru pentru că am început să am dureri în zona frontală și în cea parietală. Nu simțeam nimic până săptămâna trecută. Toată lumea are impresia că refacerea decurge rapid. Și țesuturile au o viață a lor…
Am fost deja pe munte. Prietena mea, Astrid, a petrecut 2 săptămâni în România… Am făcut deja rapel prin peretele din canionul de la Valea Cheii… A urcat pe Vf. Stogu… Nu e rău să revii la obiceiurile frumoase de altă dată.
Am început o terapie foarte disciplinată – ultrasunete, infraroșii, ozono-terapie (pentru refacerea celulelor profunde), kinetoterapie, curenți de intensitate mare și… terapie sapropelică. Toate acestea îmi ocupă aproximativ 5 ore pe zi, dar se vede progresul pas cu pas…
Viața ne învață câte ceva, noi doar experimentăm uneori mai dur.
Sarut mana inca o data Camelia . M-am bucurat mult cand am aflat de la Mihai ca nu e nimic grav si mai apoi cand ti-am auzit vocea. Am coborat luni pe Valea Alba, privind de la Verdeata spre locul pe unde -fara sa vrei- ai „zburat” putin cu doua zile in urma. Am petrecut apoi inca 5 superbe zile pe creste, valcele si brane din „labirintul” fascinant al Abruptului Prahovean al Bucegilor cu inca vreo 18 dragi colegi de Club. „Baletul” pe Creasta Acelor Morarului si a Picaturii si mai ales un final de ascensiune la lumina Felinarului Ceresc (intre Prispa Gemenilor- Crucea de pe Caraiman- Cabana Babele (vineri seara)- nu-l vor uita niciodata .Te-am dus si pe tine in gand prin locuri ce stiu ca-ti sunt atat de dragi. Si in care vei reveni mai atenta, dar cu aceeasi mare bucurie de a evolua prin Liniste si Frumos !
Dinu
M-am bucurat și eu ca un copil când am auzit o voce blândă la telefon. N-a fost ușor deloc, dar eu am încercat să mă concentrez asupra lucrurilor pozitive și să creez o stare de bine, de încredere în posibilitățile organismului. Frumoasele relatări de pe munte pe care le regăsesc pe Blog și în grupul de discuții CAR mă încălzesc sufletește. Am fost și eu prin Colții Morarului, pe Brâna Aeriană, retrăiesc cu mare plăcere aceste ascensiuni care te încarcă de bucurie…
Acum mi-e mult mai bine pentru că mă gândesc deja la ce va veni.
Mi-au dat lacrimile cand am citit cuvintele tale , slava Domnului ca esti bine . In aceste momente de cupana ne dam seama cat de importante sunt familia , lucrurile aparent mici care le putem face , credinta si tot ce ne inconjoara .
Iti doresc sanatate
te asteptam la Floarea de Colt in Bucuresti cat mai curand
cu respect
geta iftode
În momentele de cumpănă grea ne dăm seama pentru ce și pentru cine trăim cu adevărat… De ce viața ne pulsează în vene și de ce – de multe ori – nici nu ne mai amintim să fim recunoscători pentru darul de a exista. Am trăit asta și în momentul în care am putut din nou să-mi simt respirația, să-mi ating ochii ca să știu că încă mai văd sau să plâng înfundat în liniștea Schitului Pahomie gândindu-mă că am revenit de curând printre cei vii… mulțumind că pot să mă întorc la tot ce-i drag sufletului meu…
Atmosfera de la Clubul „Floare de Colț” este minunată… Cred că ne vom întâlni cu amintiri și imagini dintre cele mai frumoase. Acolo se fac cele mai frumoase proiecții de munte!
Multa sanatate Camelia.Ma bucur ca esti ok.Eu si cu prietenul meu Mihai te am vazut cum ai cazut din Albisoara Gemenelor.Mihai te a bandajat si ti a dat pastile.Avem si o inregistrare video.Ai dat dovada de mult curaj in ziua aia.Am crezut ca o sa mori langa noi acolo.
Cum era să mor când am avut lângă mine oameni atât de altruiști??? Știu că ați renunțat la ruta voastră ca să ne oferiți ajutorul vostru. Am simțit căldura mâinii lui Mihai când mă bandaja. Pierdusem mult sânge și mă luaseră frisoanele. Cred că nu am cuvinte să vă mulțumesc. Ați fi putut, pur și simplu, să treceți mai departe ca niște străini și să priviți totul ca pe-un simplu incident nefericit.
Cândva, o să vă cer materialele acelea video să le analizez „la rece”.
Aș vrea să vă întâlnesc ca să vă mulțumesc pentru tot ce ați putut oferi atunci. Știți că v-am rugat să dați un semn de viață când mă urcau în Salvare… N-am să pot uita gestul vostru frumos. Deja m-am rugat pentru binefăcătorii mei.
Imi pare foarte rau pentru accidentul acesta groaznic. Cred si eu ca puterea spiritului poate invinge multe greutati. Iti doresc mult curaj, putere si multa sanatate intregii familii.
Da, puterea spiritului învinge, gândul pozitiv, fapta bună sfințesc prin interior… Neputința trupului e doar o încercare… Suferința înnobilează sufletul.
Nu pot privi înapoi cu mânie pentru că am avut de învățat atât de mult…
Chiar dacă pare nedreaptă în unele momente, viața merită trăită intens.
M-am bucurat sa aflu ca n-au fost consecinte grave, ma bucur ca esti in regula si impacata.
E bine c-ai avut coarda si casca, daca puneai si niste asigurari ar fi fost si mai bine.
Multa sanatate Camelia, restul se rezolva cu sau fara implicarea noastra!
Cu asigurarile, a fost chiar greu in a doua lungime, pentru ca nu avea decat 2 pitoane, dupa care traseul a fost abandonat chiar de catre autorul sau – am specificat la inceputul relatarii ca este un traseu „neomologat”… Si, asa cum este configuratia terenului in zona – portiuni de stanca farimicioasa cu tapsane de pamant argilos si de iarba cu firul lunecos, specifica zonei alpine – nu aveam cum sa folosesc nuci dau frienduri…
De fapt, caderea a survenit la aproape doi metri distanta de „regrupare” – un brad mai sanatos asezat pe un dambulet spre dreapta.
Uneori Dumnezeu găseşte de cuviinţă să ne amintească faptul că suntem muritori. De obicei lucrul acesta îl desluşim odată cu trecerea anilor şi îl înţelegem deplin abia la bătrâneţe, când nu ne mai rămâne decât să zâmbim regretelor. Chiar dacă există înălţimi ce ni se par de necucerit, le putem mângâia totuşi cu sufletele. După fiecare încercare urmează o reîntoarcem acasă, acolo unde fiecare avem păstrate în taină micile bucurii. Lumea este mult prea frumoasă ca să ne lăsăm copleşiţi de dureri. Mult noroc!
Am aflat cu intirziere de accidentul tau si cu atit mai mult ma bucur ca s-a sfirsit cu bine, ba chiar cu invataminte care credeam ca nu mai sint de trebuinta dupa o viata intreaga pe munte. Desi iubesc nespus muntii, i-am strabatut doar cu pasul, in drumetie. Nu fac parte din pasionatii de alpinism pe care i-am privit cu respect dar numai de la distanta. Pentru mine si ceilalti colegi, Mihai Vasile este cel ce a introdus cuvintul asta in limbajul liceenilor de la Matei Basarab. Iti doresc din inima sa fii sanatoasa sa iti poti relua drumurile prin lumea mare. Sper sa ne putem intilni si nu numai prin vorbele scrise.