Nu cu mult timp în urmă, Alba Iulia- „cetatea de scaun”, „Mecca românilor” etc. etc. a fost martora unor evenimente demne de ţările ce produc leguma din titlu. Primăria locală a pornit să reamenajeze un parc vechi. Primul pas- raderea copacilor. O procedură în deplin acord cu mentalitatea la putere în primăriile româneşti. Şi în societăţile de arhitectură agreate de autorităţi.
Un mic grup de oameni care au atins stadiul de cetăţeni (adică ceva mai mult decât simpla transhumanţă de la sat la oraş, sau din mahala în centru) s-au gândit să protesteze. Proştii, nu cunoşteau superioritatea betonului asupra spaţiilor verzi, efectele benefice pentru sănătate ale asfaltului comparativ cu peluza. În cercurile decidenţilor de acolo „Mai avem nevoie şi de iarbă” e interpretat, probabil, cu gândul la frunzuliţa cu aspect palmar. Că tot a ajuns prizatul o chestie de fiţe. În timp ce naivii strânşi să protesteze în faţa buldozerului chiar credeau că petecul de verdeaţă e preferabil unei pardoseli prefabricate.
În faţa acestei situaţii, lumpen proletarul de la comenzile buldozerului a înaintat, cu lama înainte, ca să-i niveleze pe fraieri odată cu copacii. A încercat odată, şi încă odată, ca să fie sigur. În timpul ăsta, lumpenii în uniformele poliţiei locale se uitau ca animalele inocente la poarta nouă, fără să intervină. Şi n-au intervenit până în ziua de azi, deşi fuseseră martorii unei tentative de omor. Nu ştiu ce făceau lumpenii care au hotărât aplicarea proiectului. Şi nici lumpenii care l-au propus.
M-am liniştit: în Alba Iulia, prin 1995, buldozerele au ras unul din rarele mozaicuri romane descoperite în România. Alba e oricum un judeţ aparte. Acolo, presa locală e sluga Roşia Montană Gold Corporation. În bloc, la kil. Acolo, o majoritate de troglodiţi rezidenţi în orăşelul de munte şi-ar dinamita şi bătătura pentru privilegiul de a scormoni pământul ca râmătorii. Şi-n timp ce ei se dau în stambă bătându-se în piept cu gloria trecută şi ofilită a moţilor, ungurii din Rimetea şi-au transformat satul într-o bijuterie. Ei pot să trăiască din turism, deşi nu au nici jumătate din atuurile Roşiei! Ei nu jinduiesc la statutul de viermi. Da, dar: „Noi sîntem români! Tralalalala!” închid citatul.
Să ne-ntoarcem, însă. Alba Iulia e fosta capitală a Transilvaniei. Un loc unde s-au adunat şi arhitectură superbă, şi bunuri culturale rafinate. Din păcate, mai mult la timpul trecut. Într-o ţară civilizată, Parcul Custozza, cel destinat defrişării, ar fi monument istoric intangibil, cu fiecare fir de iarbă, frunză sau copac inclus în el.
Într-o ţară civilizată, plopul secular de vis a vis de hotelul Sport din Cluj ar fi fost cruţat, indiferent de ce stadion futurist se ridică sau ba. Măcar pentru că a văzut mai multe decât oricare din vremelnicii notabili ai urbei. Da, dar noi sîntem o ţară de orăşeni de dată recentă.
Într-o ţară civilizată, oroarea aplicată Pieţei Matache ar fi imposibilă, mai ales într-un oraş ca Bucureştiul- tot mai sărăcit de frumuseţi. La noi, au crezut bucureştenii că aleg un primar chirurg- au ales de fapt un măcelar. Care mai e şi gelos pe faima lui Matache Măcelaru. Aşa că: buldozerele pe Matache!
Într-o ţară civilizată, mizeria în care s-a transformat Piaţa Unirii din Cluj, fostă Libertăţii, fostă Principală, nu ar fi fost posibilă. Odată, pentru că în civilizaţie nu se refac greşelile de acum o sută de ani. Ne uităm şi ce vedem: o suprafaţă mare, pietruită, goală, unde pentru a umple golul primăria îngrămădeşte cocini, pardon, tarabe. În locul fostelor spaţii verzi, câţiva arbuşti cam ca flocii de pe ruşinica Ciciolinei: răzleţi şi firavi. Argumentul că aşa arăta piaţa în trecut nu stă în picioare: pe vremea aceea, fecalele se evacuau în şanţuri la suprafaţă, care brăzdau piaţa şi sunt vizibile pe fotografiile de epocă. Ne permitem o restitutio in integrum?
Ca să nu mai vorbesc de parcul care se vede pe strada Avram Iancu, imediat după ruinele Casei Călăului. Orăşenii de dată recentă care hotărăsc destinele urbei au decis să condamne locul la un proiect imobiliar, adică o măgăoaie de beton şi sticlă. În loc să amenajeze un părculeţ deschis tuturor, într-un oraş şi aşa sărac în spaţii verzi.
Cu câţiva ani în urmă, făceam reportaje antropologice în Roşia Montană. Mi-am permis să laud, unei localnice, frumuseţea orăşelului: galerii romane, urme dacice, lacuri artificiale, castrul Legiunii a XIII-a Gemina, Piatra Corbului, casele solide, chiar dacă neîngrijite. Bătrâna m-a ascultat, răbdătoare, privindu-mă cu blândeţe, ba chiar cu milă. Într-un târziu mi-a răspuns: „Da, da’ nu-s aşe de faine ca şi căşile de la intrarea în Alba Iulia”. N-am mai insistat. Ar fi fost în zadar. Lăudatele imobile de la intrarea în Alba Iulia sunt cele în stilul bastard la modă: gresie, lavabil (culori ţipătoare), termopane, prost gust şi pitici din fibră de sticlă.
A fi ţăran nu e lucru uşor. Din păcate, ţăranii superbi de altădată vor dispărea în ceva vreme. Nici a fi orăşean nu e uşor. Presupune un concept greu sesizabil la noi- civilizaţie urbană. Suntem supuşi, în oraşe, unor agresiuni ale lăcomiei oligarhilor autohtoni. Pe nesimţite, ei ne văduvesc de tot ceea ce face viaţa trăibilă în jungla de beton care ne îneacă. Salvarea va veni de la acte precum cel care a început materialul de faţă. La urma urmei, toate marile cotituri ale societăţii umane sunt opera unei minorităţi hotărâte. Majoritatea, mai ales la noi, aşteaptă să vadă cine câştigă.
Şi ce caută burta arhitectului în titlu? Într-o vreme era titlul de film obsedant marca Greenaway. În România de azi, burta arhitectului e umflată şi lacomă de bani. Iar sufletul lui e cam ca noua Piaţă a Unirii: uscat, arid, meschin, fără profunzime, fără înălţime. Fără elevaţie.
Cât despre Parcul Custozza, mă întreb doar atât: oare ce o crede duhul lui Iancu?
