În enciclopedica sa incultură, Zentrokult zice că e vremea să mai pună şi el mâna pe o carte. Şi nu ca să fabrice cornete de seminţe pe care să le recicleze în coifuri de înjurat la meci. Că nu degeaba a urmat şcoala de dans minus bune maniere.
Zis şi făcut.
Zentrokult întinde mâna, dar nu ca să cerşească. Mândria lui de fiu de dac cu mamă Ildiko nu-i permite o asemenea decădere. Şi apoi, cam toţi e faliţi pe criza asta. Iar care nu e, nici darnici nu e. Mâna lungă a Zentrokultului întâlneşte ca prin minune cartea şi-n acelaşi moment, greblă se făcu, apucând preţiosul opus. E una din acele întâlniri astrale. Zentrokult se simte de parcă ar comanda foc în salve pe puntea crucişătorului „Aurora” şi îşi zice, în forul său interior: „Ah, miracolul culturii”. Semn de exclamare.
Cartea se dovedeşte plăcută la pipăit, ceea ce nu e puţin. Are un titlu deconcertant, aproape mistic: „Fabrica de Pensule”. Pe coperta cea atât de calină la mângâiat (cine vrea să-i tragă limbi, să încerce, mama lui de bibliofil pervers!) stă, ce să vezi! un raft cu pensule. Aşteaptă cuminţi, aliniate precis, cum nu o făceau când economia centralizată care a durat fabrica duduia din toate ţâţânile, dând ţării lapte, brânză, carne, ouă şi mult mai mult cărbune decât azi. Plus bidinele. Surprinzători ar fi fost pe copertă nişte rulmenţi cu bile. Sau o instalaţie de prelucrare prin aşchiere. Poate la anu’.
Pentru o clipă, Zentrokult pare să cedeze tentaţiei perverse descrise mai sus, pentru că, într-adevăr, coperta e superbă, echilibrată, încântătoare în uşoara ei redundanţă, în gradientul dinspre ocru spre cenuşiu-gălbui, în textura generatoare de plăceri tactile. Dar se stăpâneşte- v-am spus, fibra de dac de extracţie fino ugrică e mai tare ca un zid. Baiazid.
Călătoria spirituală în Imperiul Fabricii de Pensule continuă. Cartea se lasă răsfoită, preţ de o seară, la lumina lămpii. Texte cât trebuie, nu excesiv de lungi. La obiect şi deloc soporifice. Zentrokult zice că merită citite, dacă nu în tot, măcar în parte. Scrie şi viitorul guru ascuns, şi muze şi vestale, şi oameni de bine, unii din ei chiar puţin artişti, dar li se poate ierta. Ba chiar şi ceva intelectuali (au diplomă şi o pot dovedi!).
Urmează câteva pagini cu imagini rare din vechiul Hoştat, paradoxala comunitate a ţăranilor urbani. Câtă valoare documentară au clişeele alb negru adăpostite de carte, azi, când zidurile blocurilor au şters orice urmă a trecutului recent! Aproape fiecare imagine poartă în sine un şoc vizual, mărturia conflictului între două lumi, universuri, moduri de viaţă, din care unul a pierdut, iremediabil, lupta. Zentrokult ştie că pierderea e mult mai mare decât pare, şi varsă o lacrimă.
Secţiunea cea mai marfă dintre toate e micul catalog cu afişe de protecţia muncii. Chiar dacă nu a ajuns la nivelul şcolii poloneze de grafică din anii ’50 şi următoarele decenii, grafica românească, prin piesele fixate în paginile volumului (cu un ecart temporal aprox. 1964- 1981) reflectă, în categoria lor de artă minoră (oare?), lupta pentru libertatea de creaţie care a animat România în acea perioadă. E o luptă surdă, nespectaculoasă, dar interesantă, dacă urmăreşti linia dezinvoltă a unui afiş din vremea destinderii (1969- Ministerul Energiei Electrice- care ar putea la fel de bine să anunţe filmul „Berlin Calling”) şi apoi desenul conformist al celui emis în 1973. Zentrokult decretează că afişele sînt beton (şi Trabantul maşină).
Pe scurt, Zentrokult recomandă cartea pentru că e frumoasă în sine, conţine informaţii pertinente, iar partea fotografică are o valoare artistică şi documentară clară şi bine definită. Başca faptul că duhul cărţii, zâna sau ce-o fi, pe lângă mania minimalistă, o are şi pe aceea a hărţilor, care garnisesc coperţile interioare. De parcă am fi pe vremea lui Magelan, când o hartă făcea cât 100.000 de oi sau trei catâri încărcaţi cu aur de Guatemala.
Cine vrea parte de carte, o găseşte la întreprinderea care dă şi titlul bouquinului, adică pe strada Henri Barbusse nr. 59- 61, la etajul 1.
Zentrokult vă doreşte să trăiţi lung şi să prosperaţi.