Despre femei

Damazine, Statul Nilului Albastru. Ne dăm jos de pe şosea și înaintăm anevoios, pe pământul nisipos și uscat. Sub un fel de cort improvizat din pânză înflorată, vreo 15 femei stau la umbră pe scaune albastre de plastic, multe dintre ele vechi și rupte, cu picioarele înfipte în praf. Muzica sudaneză răsună piţigăiat, ca mai tot timpul, din nişte boxe care sunt parcă gata să se răstoarne. Fayhaa o ia înainte, eu o urmez, iar bărbatul care e cu noi vine după mine, în timp ce şoferul parchează la umbră sub un copac cu frunzele arse de soare. Fayhaa are privirea blândă a prietenei mele sudaneze Nuha din Khartoum, aşa că mă simt foarte familiar în preajma ei. Spre deosebire de Nuha, însă, care poartă eşarfele larg, mereu gata să-i cadă de pe cap, Fayhaa are faţa rotundă şi drăgălaşă îmbrobodită strâns, şi poartă un fel de rochii ca nişte saci, din cap până în picioare, mult prea groase pentru cele aproape 40 de grade de afară. În fiecare zi poartă altă rochie, fiecare urâtă în felul ei, în ciuda volănaşelor sau a paietelor de la mâneci.

Fayhaa vorbeşte în arabă cu una dintre femei, şi se întoarce întristată spre mine: am ajuns prea târziu, însă poţi să vorbeşti cu una dintre femei, îmi spune. Sunt deja înconjurată de ele, dar n-am apucat să inspectez ce se întâmplă aici. Cineva mă bate pe spate. E una dintre ele, înfofolită, la fel ca restul, în şalurile acelea colorate, tradiționale și are în brațe o fetiță de doar câteva săptămâni. Gesticulează puternic și vorbește tare. Arată spre fetiţă, îi ia picioruşele mici, i le desparte violent, parcă gata să i le rupă şi face un semn cu degentele întinse, încordate, arătând între picioarele copilei. Termină și încuviinţează din cap, hotărât. În tot timpul ăsta vorbeşte în arabă, iar eu nu pricep o iotă, şi mă uit mirată la ea. „Arabi mafi, malesh” (nu vorbesc arabă, îmi pare rău), spun eu câteva dintre puţinele cuvinte pe care am fost în stare să le învăț în arabă. O trag de mâneca pe Fayhaa care stă de vorbă cu o altă femeie. O rog să-i spună femeii să repete şi să-mi traducă.

„Fetiţei ăsteia nu o să-i facă FGM. Acum ştie că e rău”, traduce Fayhaa, în timp ce femeia repetă gestul. Fetiţa are o lună şi stă tolănită în poalele colorate ale mamei. Urmează alte femei. Văd că toate au câte o fetiţă în braţe, şi fieare îmi spune acelaşi lucru, una după alta, iar Fayhaa traduce. FGM (Female Genital Mutilation) e circumcizia la femei, khitan în arabă, procedeul prin care fetelor li se taie clitorisul, sau uneori chiar şi labiile. Mă declar o igorantă în ce priveşte subiectul, pentru că am aflat, cu ruşine, doar la sfârşitul anului trecut despre asta, dintr-un ghid turistic al Egiptului. În Sudan, procedeul e foarte răspândit, în jur de 90% dintre femei fiind „tăiate”. Conform Amnesty International, 135 de milioane de femei din întreaga lume au fost “tăiate”, marea majoritate fiind in nord-estul Africii și Orientul Apropiat. Mai multe pe wikipedia…

Credinţa e că dacă nu sunt circumcise, femeile sunt murdare, devin uşoare, îşi înşeală soţii. Unii (dintre cei care practică), cred că ține și de Islam, însă procedeul e pre islamic, şi conform spuselor Fayhaaei, când vorbim mai târziu în maşină, profetul Muhamed a descurajat FGM. Însă tradiţia, teama şi ruşinea oamenilor de a vorbi despre asta între ei îşi spune cuvântul. Astăzi, FGM e legal în Sudan, chiar dacă aici a fost scos pentru prima dată înafara legii, în 1946, sub britanici. În zolene rurale se face simplu, în colibă, în praf, fără anestezie sau dezinfectant. De multe ori se infectează, unor femei li se face FGM de mai multe ori în timpul vieții, după fieare naștere, iar sexul e întradevăr neplăcut pentru multe dintre ele. “Suferim 4-5 zile după pentru o oră? (de sex) Ce o oră, nici măcar atât”, îmi spune șefa organizației locale care a susținut evenimentul, când stăm de vorbă în mașină. Mi-e jenă, mi-e milă, îmi pare rău de femeile astea așa că pun întrebările cu jumătate de gură. Dar eu vreau să știu și ele sunt deschise să vorbească. “În familia mea nu se mai face din 1990”, spune femeia. “Acum sunt déjà la universitate fetele, nu?” (Fayhaa). “Da, încă nu sunt căsătorite, încă nu știm cum o să fie, ce o să se întâmple cu ele pe urmă.” E posibil, conform spuselor lor, ca soții lor să le pună să-și facă FGM. Se miră și sunt revoltate că există și profesoare care fac. Asta pentru că profesoarele ar trebui să fie mai educate. Îmi povestesc de una a cărui soț a plătit doctorul să o mai taie puțin după fiecare naștere. Ca să fie curată. Și există nenumărate exemple de acest fel.

Femeile adunate sub cortul înflorat au vorbit deschis şi li s-a vorbit despre FGM, în cadrul unei campanii de 16 zile care a atras atenţia asupra violenţei împotriva femeilor, (25 noiembrie – 10 decembrie au fost cele 16 zile internaţionale împotriva violenţei împotriva femeilor). Au băut un ceai, şi au discutat. Adevărul e că, din experienţa mea limitată cu femei cu FGM şi din ce am mai citit despre asta, femeile nu vor să le facă fetiţelor lor, dar se tem de ce se va alege de ele (de fetițe). În urma discuţiei cu femeile de aicis, mi-am dat seama de un lucru. S-ar putea să mă înşel. Că nu interzicând se poate opri FGM, ci stând de vorbă cu fiecare femeie în parte. Şi cu fiecare tată, de asemenea. Oamenii needucaţi sunt uşor de manipulat şi poate sunt idealistă şi visătoare, dar cred că la fel de uşor cum au adoptat Coca-Cola oamenii pot înceta să facă FGM copilelor lor, dacă e cineva care să vorbească cu fiecare dintre ele. Aşa cum s-a întâmplat în după-masa aceea caldă de final de noiembrie, în statul Nilul Albastru, undeva aproape de graniţa cu Etiopia. Probabil că eforturi se fac. UNICEF lucrează pentru asta. Habar nu am ce face concret. Nu ştiu nici ce fac alte organizaţii, dar aşa cum americanii au fost „spălaţi pe creier să folosească prezervative”, vorba prietenului meu, grecul, şi oamenii ăştia pot fi spălaţi pe creier să nu-şi mai chinuie şi distrugă viaţa copiilor. Cu bani puţini, și organizare. Nu există media suficient de puternică aici, multe case nu au televizor, radio şi oamenii nu ştiu să scrie ori să citeasca, aşa că nu se poate ajunge în casele tuturor oamenilor decât fizic.

și teatru…

În aceeaşi zi am văzut, în faţa unei mulţimi de fetiţe şi femei, piese de teatru ale unor trupe locale. Prima, urmările căsătoriei timpurii. Actori simpli. Semiactori. Copii adunați pe treptele școlii. Scena, curtea mică. Îmbrăcați în hainele lor obișnuite, actorii au fost mama, tatăl și celelalte rude ale unei fetițe obligate să se căsătorească de mică, care a murit apoi încercând să dea naștere. Cea de-a doua piesă, aceeași actori, aceleași haine, aceeași simplitate și la fel de emoționant. Despre mutilare genitală feminină. Am fost mai impresionată de ce am văzut acolo decât de multe dintre cărțile ori piesele de teatru pe care le-am văzut și care m-au modelat în cine sunt. Cateva dintre pozele de atunci sunt aici www.andreea-campeanu/women.html

Andreea Câmpeanu

View all posts by Toate articolele scrise de acest autor
Citeste biografia